AvailCom is a platform that will speed up the search and lease of any property, an apartment or a car, eliminate a lot of intermediate actions of the client and provide keyless access to the facility.
WEBSITE: https://availcom.io/
WHITEPAPER: https://drive.google.com/file/d/1gTqRl_OitlTiomw0JvnNolmgsAXYfy8H/view 
FACEBOOK:  https://www.facebook.com/groups/1767794666861677
TWITTER: https://twitter.com/ComAvail?lang=ru
TELEGRAM CHANNEL:  https://t.me/availcom 
BOUNTY TELEGRAM: https://t.me/joinchat/FqffdlKrtbNPuQhHaPeVyA
LINKEDIN: https://www.linkedin.com/company/availcom
SLACK: https://availcom.slack.com/ 
REDDIT:  https://www.reddit.com/user/AvailCom/
MEDIUM: https://medium.com/@availcom
GITHUB: https://github.com/AvailCom/availible-comfort.git
GEOLOCATION: RUSSIAN FEDERATION
5th August 2018 – 1st September 2018!
Total Token Pool For Airdrop:  8 250 000 AVL Tokens = 247,500$
Limit for participants: first 32 000
You will receive 275 AVL(~8,25$) for free
You will receive your tokens if you followed all the conditions:
1. Join the AvailCom Telegram Channel: https://t.me/availcom 
(MUST REMAIN WITHIN THE TELEGRAM GROUP UNTIL THE COMPLETION OF THE TOKEN SALE).
2. Follow their Facebook: https://www.facebook.com/groups/1767794666861677  and Repost  This Post: https://www.facebook.com/groups/1767794666861677/permalink/1848198435487966/
3. Follow their Twitter: https://twitter.com/ComAvail and retweet this Tweet: https://twitter.com/ComAvail/status/1026022915052060672
4. Like and Follow their Youtube channel:
5. Fill out the form
6. Check your participation status in the Spreadsheet - https://docs.google.com/spreadsheets/d/1jQ6Bo7cJ_fiBqAUBTdQ0QzI2y2dDucc0eIzulUHRCa4/edit?usp=sharing
7. Wait for the tokens to be distributed after the end of DAICO campaign.

AIRDROP FORM: https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLScUTQhJ1E17t_UFpO0-WpJ6SNCL-ji6TJipdhftpdNRfEgiog/viewform

“Poți plăti pentru a accesa o bază de date, poți cumpăra software sau te poți abona la un newsletter prin email, te poți juca pe net un joc de calculator, poți primi 5$ pe care ți-i datorează un prieten sau poți doar să comanzi o pizza. Posibilitățile sunt cu adevărat nelimitate”.

Citatul nu este dintr-un clip de introducere către Bitcoin din 2011, nici nu are legătura cu Bitcoin. Nici măcar nu este din acest mileniu. Cuvintele îi aparțin criptografului Dr. David Chaum și au fost rostite la prima conferință internațională a World Wide Web-ului, care a avut loc la Geneva în 1994. Criptograful discuta despre eCash.
Dacă mișcarea cypherpunk are un strămoș, acesta este Chaum, bărbosul cu codiță. Dacă am spune că omul în vârstă de 62 sau 63 de ani  – nu își dezvăluie adevărata etate – a fost cu un pas înaintea tuturor, ar fi prea puțin. Înainte ca majoritatea să audă de Internet, înainte de vremea în care PC-urile se găseau în fiecare casă, înainte de nașterile lui Edward Snowden, Jacob Appelbaum sau Pavel Durov, Chaum privea cu îngrijorare viitorul intimității online.
“Trebuie să aduceți la cunoștință cititorilor importanța acestui aspect”, i-a spus odată Chaum unui ziarist de la Wired. “Cyberspațiul nu are toate limitările fizice. […] Nu există pereți […] este un loc diferit, înfricoșător și ciudat, și prin identificare devine un coșmar panoptic. Înțelegi? Tot ce faci poate fi știut de altcineva, poate fi înregistrat pentru totdeauna. Este în antiteză cu principiul de bază al mecanismelor democrației”.
Chaum, care și-a început cariera ca profesor de informatică la Universitatea Berkeley, nu a fost doar un adept al intimității digitale. El a și conceput instrumente pentru așa ceva. Publicat în 1982, documentul “Poștă electronică nedetectabilă, adrese de întoarcere și pseudonime digitale” a expus baza muncii de cercetare a comunicațiilor criptate pe Internet, care urmau apoi să conducă la tehnologii de anonimizare, cum este TOR.
Dar intimitatea comunicațiilor regulate nu a fost pe lista priorităților lui Chaum. Fără îndoială, el avea o idee mai măreață. Profesorul de la Berkeley a vrut să conceapă banii digitali care păstrau intimitatea.
“Alegerea de a păstra informațiile pe mâinile indivizilor sau ale organizațiilor are loc de fiecare dată când vreun guvern sau vreo afacere decide să automatizeze un alt set de tranzacții”, a explicat Chaum în publicația Scientific American, în 1992. “Forma societății în secolul următor poate depinde de abordarea care va predomina”.
Mai devreme cu 10 ani, în 1982, Chaum rezolvase deja problema, iar rezultatul a fost publicat în a doua lucrare majoră a sa: “Semnături oarbe pentru plăți nedetectabile”. În acea perioadă, când veterani ai Bitcoin ca Dr. Pieter Wuille, Erik Voorhees sau Peter Todd încă nu apăruseră pe lume, criptograful concepuse soluția de a realiza un sistem anonim de plată pe Internet.


Inima sistemului de bani digitali realizat de Chaum constă în altă invenție a sa: “semnăturile oarbe”.
Pentru a înțelege semnăturile oarbe, trebuie menționat mai întâi modul în care lucrează criptografia cheii publice și, în particular, ce sunt semnăturile criptografice (obișnuite).
Criptografia cheii publice utilizează perechi de chei. O astfel de pereche constă într-o cheie publică, aceasta semănând cu un șir aleatoriu de numere care derivă matematic din cealaltă parte a perechii – un șir cu adevărat aleatoriu de numere: cheia privată. Cu cheia privată, generarea cheii publice este floare la ureche. Însă având la dispoziție doar cheia publică, este practic imposibil de generat cheia privată – este ca un drum cu sens unic.
Criptografia cheii publice poate fi folosită pentru comunicare privată între doi oameni – în cercurile academice se apelează la numele “Alice” și “Bob” – care partajează doar cheile publice unul cu celălalt. Cheile private rămân private.
Dar comunicarea privată nu este tot ce pot face Alice și Bob. Alice poate “semna” criptografic orice fragment de date (de asemenea și Bob). Pentru aceasta, Alice trebuie să combine matematic cheia sa privată cu aceste date. Rezultatul va semăna din nou cu un șir aleatoriu de numere, și poartă numele de “semnătură”. Din nou, este imposibil de recreat cheia privată a lui Alice pornind de la semnătură (cu sau fără fragmentul de date). Este în continuare un drum cu sens unic.
Ce e interesant la această semnătură este că Bob (sau oricine altcineva) o poate verifica față de cheia publică a lui Alice. Aceasta îi spune lui Bob că, într-adevăr, Alice a creat semnătura cu cheia sa privată (și cu fragmentul de date adăugat). În schimb, asta înseamnă orice vor Alice și Bob. De exemplu, ar putea însemna că Alice este de acord cu conținutul datelor (exact ca o semnătură de mână).
O semnătură oarbă merge un pic mai departe. Acum, Bob generează mai întâi un număr, numit “provizoriu” (nonce), și apoi îl combină matematic cu fragmentul de date. Astfel, datele din fragment se “amestecă” pentru a părea că sunt un alt șir aleatoriu de numere. Bob îi dă apoi datele amestecate lui Alice spre a le semna. Alice nu poate spune cum arată datele originale, astfel că ea “semnează în orb”. Rezultatul este o “semnătură oarbă”.
Acum, partea interesantă a acestei semnături oarbe constă în faptul că ea nu este corelată doar cu cheile lui Alice (așa cum ar fi orice altă semnătură) și cu datele amestecate. Aceeași semnătură oarbă este înlănțuită și cu datele originale neamestecate. Cu ajutorul cheii publice a lui Alice, oricine poate verifica faptul că Alice a semnat într-adevăr o versiune amestecată a datelor originale – desigur, inclusiv Alice însăși, în cazul în care va vedea mai târziu datele originale.


Această schemă a semnăturii oarbe este trucul folosit de Chaum în crearea unui sistem de bani digitali.
Pentru a realiza asta, Alice din exemplul de mai sus ar trebui să fie o bancă: Banca Alice. Este vorba de o bancă obișnuită, similară tuturor celorlalte, unde clienții au conturi în dolari (în acest exemplu).
Să presupunem că Banca Alice are patru clienți: Bob, Carol, Dan și Erin. Și să mai presupunem că Bob vrea să cumpere ceva de la Carol.
Mai întâi, Bob solicită o “retragere” de la Banca Alice. (Ideal, el a efectuat anterior această retragere, însă nu este ceva obligatoriu). Pentru realizarea retragerii, Bob creează el însuși “bancnote digitale”, sub forma unor numere unice: “numere de serie”. În plus, el amestecă aceste bancnote, după cum s-a ilustrat mai sus. Apoi, bancnotele amestecate sunt trimise către Banca Alice.
După primirea bancnotelor amestecate de Bob, Banca Alice semnează în orb fiecare bancnotă amestecată și o trimite înapoi lui Bob. Pentru fiecare bancnotă semnată și amestecată pe care o trimite înapoi, Banca Alice retrage un dolar din contul bancar al lui Bob.
Acum, deoarece Banca Alice a semnat în orb bancnotele amestecate, semnătura ei este de asemenea corelată cu bancnotele originale, neamestecate. Astfel, Bob poate folosi acum bancnotele originale, neamestecate, și i le trimite lui Carol pentru a o plăti.
După ce Carol primește bancnotele, ea ar trebui să le înainteze către Banca Alice. Banca verifică faptul că într-adevăr le-a semnat pe toate în orb, lucru permis de propriile sale semnături: acestea sunt corelate cu cheile sale proprii. Banca Alice verifică și că aceleași bancnote (numere de serie) nu au fost depozitate de altcineva, pentru a se asigura că nu sunt cheltuite de două ori.
În timp ce bancnotele sunt verificate, Banca Alice adaugă un număr echivalent de dolari în contul lui Carol, pe care o și anunță. La primirea confirmării, Carol știe că a fost plătită cu niște bancnote valide de către Bob și îi poate trimite acestuia ce a cumpărat de la ea.
Foarte important, Banca Alice va vedea bancnotele neamestecate pentru prima oară doar când Carol le depozitează! Ca urmare, banca nu are cum să știe că anterior bancnotele i-au aparținut lui Bob. La fel de bine, ele ar fi putut aparține lui Dan sau Erin.
Astfel, soluția lui Chaum oferă intimitate a plăților. În sine, nu era totuși o noutate: plățile private erau ceva normal în acea perioadă. Noutatea consta însă în forma digitală. De aici, și analogia lui Chaum: cash – electronic cash – eCash.


În 1990, cu puțin sub 10 ani de când își terminase primele lucrări (dezvoltatorii crypto tineri ca Matt Corallo, Vitalik Buterin sau Olaoluwa Osuntokun erau nenăscuți), David Chaum a fondat DigiCash. Compania avea sediul la Amsterdam, unde Chaum trăia de câțiva ani, si era specializată – desigur – pe bani digitali și sisteme de plată. Acestea au inclus și un proiect guvernamental de înlocuire a cabinelor de taxare (care a fost anulat la un moment dat) dar și carduri smart (asemănătoare cu ceea ce numim astăzi portofele hardware). Însă proiectul principal, vârful de lance al DigiCash, a fost sistemul său de cash digital, eCash. (Sistemul se numea eCash, iar monedele sistemului purtau numele de “CyberBucks”).
Într-o vreme în care Netscape și Yahoo! erau în fruntea industriei tehnologice și microplățile – nu reclamele – reprezentau modelele de recompensă pe web, DigiCash a fost considerat o stea în ascensiune de către antreprenorii acelor timpuri. Desigur, Chaum și echipa sa au avut și ei multă încredere în tehnologia lor.
“Pe măsură ce plățile în rețea ajung la maturitate, vei plăti pentru tot felul de lucruri mărunte și vor fi mai multe plăți decât face oricine astăzi”, a transmis Chaum către New York Times în 1994, desigur, evidențiind importanța intimității într-o astfel de lume. “Vei plăti pentru fiecare articol pe care-l citești, pentru fiecare întrebare pe care o ai”.
În acel an, după patru ani de dezvoltare, au fost testate și, mai târziu, tot în acel an, au demarat primele încercări eCash: băncile puteau obține licențe de la DigiCash pentru a folosi tehnologia.
Interesul a fost semnificativ. Până la finalul lui 1995, eCash a fost licențiat către prima bancă: Banca Mark Twain din St. Louis. Mai mult, la începutul lui 1996, a intrat în joc și una dintre cele mai mari bănci din lume: Deutsche Bank. Credit Suisse, un al doilea jucător major a intrat în horă mai târziu, alături de mai multe bănci din țări diferite: Advance Bank din Australia, Norske Bank din Norvegia și Bank Austria.
Și totuși, mai interesante decât afacerile pe care DigiCash le-a realizat, sunt cele care nu i-au reușit. Se spune că două (din trei) bănci majore din Olanda – ING și ABN Amro – au semnat parteneriate cu DigiCash în valoare de zeci de milioane de dolari. Similar, se pare că și Visa s-a oferit să facă o investiție de 40 mil. USD. Însă și Netscape devenise interesat: eCash ar fi putut fi inclus în cel mai popular browser web al acelor timpuri.
Totuși, cea mai mare ofertă a venit de la Microsoft. Bill Gates a vrut să integreze eCash în Windows 95 și, conform zvonurilor, ar fi oferit pentru asta 100 mil. USD către DigiCash. Povestea nu se încheie aici. Chaum ar fi cerut și câte 2$ pentru fiecare versiune vândută de Windows și afacerea a picat.
Cu toate că în ochii IT-iștilor de atunci părea un star în ascensiune, DigiCash a părut că avea dificultăți în a realiza afacerea financiară care ar fi ajutat-o să-și exprime adevăratul potențial.
În 1996, angajații DigiCash s-au săturat de atâtea afaceri nereușite și au dorit să schimbe politica. Schimbarea a venit în forma unui nou CEO: veteranul Visa, Michael Nash. Start-up-ul a primit și o infuzie de capital, iar fondatorul MIT Media Lab – Nicholas Negroponte – a fost numit pe poziția de președinte al consiliului de administrație. (Pe parcursul aventurii în lumea valutelor digitale, MIT Media Lab i-a angajat pe mulți dintre dezvoltatorii de astăzi ai Bitcoin Core). Sediul DigiCash s-a mutat din Amsterdam în Silicon Valley. Chaum era în continuare o figură importantă în cadrul companiei, dar acționa acum pe postul de CTO.
În ciuda mișcărilor descrise mai sus, lucrurile nu au stat diferit. După ani de încercări, eCash nu reușea să atragă publicul. Băncile cu care colaborau doar experimentau, fără a împinge cu adevărat tehnologia de la spate; în 1989, Banca Mark Twain Bank a înscris doar 300 de comercianți și 5000 de utilizatori. S-a întâmplat și ca o afacere cu CitiBank să fie aproape de realizare – fapt ce ar fi fost un stimulent serios pentru proiect – însă în final banca a refuzat afacerea, fără a da alte detalii.
“A fost greu să convingem mai mulți comercianți să îl accepte (n.r. eCash), astfel încât să fie și mai mulți consumatori care să îl utilizeze și viceversa” spunea Chaum unui jurnalist de la Forbes în 1999, după ce DigiCash intrase într-un final în faliment. “Pe măsură ce Web-ul se dezvoltă, numărul utilizatorilor sofisticați a scăzut. A fost dificil să le explic importanța intimității”.


DigiCash nu a reușit, iar eCash s-a scufundat de asemenea. Însă cu toate că tehnologia nu avusese succes ca afacere, munca lui Chaum avea să inspire un număr important de criptografi, hackeri și activiști care erau conectați printr-un grup de email. Acest grup – din care făceau parte și dezvoltatori ai DigiCash, precum Nick Szabo și Zooko Wilcox-O’Hearn – avea să devină ceea ce s-a numit mișcarea Cypherpunk.
Poate chiar mai radicali decât a fost însuși Chaum, cypherpunks au păstrat viu visul banilor electronici, propunând între 1990 și începutul anilor 2000 sisteme valutare digitale alternative. În 2008, la aproximativ 10 ani de la prăbușirea DigiCash, Satoshi Nakamoto a trimis o propunere proprie referitoare la bani electronici către succesorul de facto al defunctului grup de mail cypherpunk: Bitcoin.
Bitcoin și eCash au puține lucruri în comun din perspectiva design-ului. De o importanță crucială, eCash era centralizat în jurul DigiCash și nu putea fi propria sa valută. Chiar dacă fiecare om din lume ar fi folosit doar eCash pentru toate tranzacțiile, tot era necesar ca băncile să ofere conturi și să confirme tranzacțiile. Asta înseamnă, de asemenea, că eCash – deși oferea intimitate – nu era rezistent la cenzură. De exemplu, dacă Bitcoin a putut susține donațiile către WikiLeaks împotriva blocadei bancare, eCash nu ar fi putut reuși acest lucru; băncile tot ar fi blocat conturile WikiLeaks.
Cu toate acestea, munca lui Chaum în domeniul valutei digitale, care datează încă de la începutul anilor 1980, rămâne relevantă. În timp ce Bitcoin nu apelează la semnături oarbe, caracteristicile de scalare și intimitate pe care este construit protocolul ar fi putut face asta. De exemplu, Theymos – moderatorul forumulului  BitcoinTalk și al subreddit-ul r/Bitcoin – a fost pentru bucată de timp susținătorul unui lanț secundar de scalare pentru Bitcoin asemănător cu eCash. Adam Fiscor, un lider actual al tranzacțiilor Bitcoin anonime, oferă servicii de coin-mixing prin utilizarea semnăturilor oarbe, care au fost propuse de către dezvoltatorul Bitcoin Core, Greg Maxwell. Și mult trâmbițata tehnologie Lightning Network ar putea folosi semnăturile oarbe pentru îmbunătățirea securității.
Iar Chaum? Ei bine, profesorul s-a întors la Berkeley, unde este responsabil de un număr mare de publicații, multe fiind din domeniul alegerilor digitale și al sistemelor de reputație. Poate, peste 20 de ani de acum încolo, o generație cu totul nouă de developeri, antreprenori și activiști va privi în urmă la toate acestea, care reprezintă temelia unei tehnologii care este pe cale de a schimba lumea.

SURSA: https://ibitcoin.ro/geneza-bitcoin-ecash-implinirea-visului-miscarii-cypherpunk/
PUBLICAT: 22/06/2018
AUTOR: ?

This is the world’s first socially contributing token ecosystem, with the SocialGood cryptocurrency.
ICO Time: 23 Apr 2018 - 23 Dec 2018
Token name: SocialGood
Token abbreviation: SG
Ticker symbol: SG
The Token is based on the Ethereum ERC-20 Token Standard.
ICO issuing entity: Social Good Foundation Inc.
Available for sale: 5,304,000 SG
Price: 1 SG = 100 USD
Accepting: ETH, BTC, Fiat
Hard cap: 500,000,000 USD
WEBSITE: https://socialgood-foundation.com/ 
WHITEPAPER: https://socialgood-foundation.com/whitepaper/SocialGood-whitepaper.pdf   
FACEBOOK: https://www.facebook.com/SocialGoodFoundation/
TWITTER: https://twitter.com/Socialgood_io
TELEGRAM: https://t.me/Socialgood_io
MEDIUM: https://medium.com/@SocialGood_io
GEOLOCATION: JAPAN
Airdrop #3 is being held until August 20th.
Up to such big number as many as 10,000!
Receive USD $10 worth of SocialGood tokens right away!

AIRDROP LINK: https://socialgood-foundation.com/airdroplanding/

Fragmentul al X-lea: Exchange-urile descentralizate stăpânesc viitorul

The Satoshi Revolution: O revoluţie a aşteptărilor în creştere
Secţiunea I: Problema încrederii în intermediari
Capitolul 3: Tentativa de a-l desfiinţa pe Satoshi
de Wendy McElroy

Exchange-urile descentralizate stăpânesc viitorul (Cap. 3.1)

Ştiam bine că multe dintre problemele care macină ecosistemul Bitcoin, inclusiv serviciile frauduloase, exchange-urile nedemne de încredere şi frecventele breşe de securitate nu sunt cauzate de proprietatea unică de descentralizare pe care o oferă Bitcoin; mai degrabă, aceste probleme sunt rezultatul faptului că există încă multă centralizare în locurile unde ea ar fi uşor de eliminat.
– Vitalik Buterin
 
Bitcoin elimină nevoia de intermediari de încredere. (Să ţinem minte că sintagma “de încredere” se referă la un terţ în care trebuie să avem încredere, întrucât onestitatea şi competenţa nu sunt nici asigurate, nici verificate). Nu este nicio surpriză că intermediarii de încredere sunt scoşi din uz de criptovalute. Cum spunea şi Mel Brooks în rolul de politician pe care l-a jucat în filmul “Blazing Saddles”, “Domnilor, trebuie să ne protejăm falsele slujbe!”
O cale prin care guvernul îşi protejează slujba este prin faptul că le cere oamenilor să folosească un intermediar pe care îl controlează: un exchange licenţiat, centralizat. Pentru a fi licenţiate, exchange-urile sunt de acord să se supună la multe dintre regulile aplicabile băncilor, mai ales cele referitoare la verificarea identităţii clienţilor şi la dezvăluirea informaţiilor financiare către autorităţi. Nu scapă de cercetare nici intimitatea şi nici averea clientului.
Apoi, guvernul atacă transferurile descentralizate peer-to-peer şi exchange-urile fără licenţă (EFL) ca fiind modalităţi de comitere a infracţiunilor, care trebuie reglementate sau interzise. Prin eliminarea competiţiei reprezentate de piaţa liberă, guvernul se bucură de monopol asupra criptovalutelor. Sau, mai degrabă, se apropie de a le monopoliza. Bitcoin nu poate fi însă controlat mai mult decât drogurile de pe străzi. Dar interzicerea unei activităţi face ca aceasta să aibă loc ulterior doar în subteran, o face mai riscantă, ceea ce îi descurajează pe mulţi oameni.
Astfel, se construieşte o dihotomie falsă între casele de schimb valutar centralizate şi EFL-uri; dihotomia este falsă întrucât cele două afaceri lucrează în paralel, clienţii alegând pe aceea pe care o preferă. Desigur, asta nu se va întâmpla, deoarece guvernul nu vrea să existe alegere, ci control. El are nevoie de control asupra banilor şi de informaţii pentru a taxa şi pentru a confisca averi. Ca urmare, se va folosi de exchange-urile licentiaţe pentru a împacheta criptovalutele în sistemul financiar existent. Astfel, Bitcoin este dus înapoi la problema încrederii în intermediari, pe care ar fi trebuit să o rezolve.
De ce nu sunt benefice exchange-urile centralizate şi licenţiate
Libertatea criptovalutei timpurii este strâns legată de două circumstanţe care s-au alterat între timp. În primul rând, legiuitorii nu au înţeles fenomenul şi nici nu l-au luat în serios. Cei mai mulţi sunt pe dinafară, dar au realizat măcar un lucru: se fac averi, iar ei îşi vor partea “lor”. În al doilea rând, cei mai mulţi utilizatori timpurii priveau cu suspiciune guvernul şi apărau cu patos aspectele prin care Bitcoin oferă libertate şi anonimitate, cum ar fi descentralizarea. Totuşi, pe măsură ce comunitatea crypto a crescut, au fost atraşi şi utilizatori concentraţi pe câştigurile financiare, care împărtăşeau viziunea convenţională a guvernului. Pentru aceşti oameni, aprobarea guvernului ar însemna că monedele digitale ar intra în mainstream, ceea ce s-ar traduce prin profit mai mare. O parte semnificativă a comunităţii pledează pentru reglementare şi salută licenţierea.
Ce este o casă de schimb valutar licenţiată? Din punct de vedere politic, există două tipuri – cu licenţă şi fără – ambele având aceleaşi caracteristici.
Un exchange centralizat este o platformă unde oamenii cumpără, vând şi preschimbă monede, iar casa de schimb este un intermediar de încredere care facilitează tranzacţiile. Unele exchange-uri oferă un software sofisticat cu ajutorul căruia clienţii pot specula ca pe bursa de acţiuni. Altele oferă servicii extra, cum ar fi cardurile de debit prepaid care pot fi folosite la ATM-uri. Casele de schimb profită în general în urma comisioanelor aplicate sau din diferenţa dintre cursul de cumpărare şi cel de vânzare.
Exchange-urile centralizate au parte de diverse beneficii. Ele sunt uşor de utilizat şi oamenii care sunt familiarizaţi cu băncile se simt mai confortabil când le sunt reglementate finanţele. Casele de schimb au şi părţi negative. În principiu, ele limitează când şi cum pot fi retrase fondurile, sau pot sista retragerile şi depozitele în timpul unor tranzacţii.
Când un exchange are licenţă, el impune nu doar reguli interne, ci şi unele guvernamentale. Exchange-urile centralizate şi licenţiate introduc clienţilor cel puţin şase riscuri deloc necesare: posibila lipsă de onestitate a exchange-ului, actorii răi din exterior, furtul de identitate, incompetenţa, colapsul şi afilierea la guvern. Unele riscuri provin din centralizare; altele, din licenţiere.
Lipsa de onestitate a exchange-ului: Mulţi clienţi îşi păstrează fondurile în conturi, în loc să şi le ţină în portofelele private. Există însă motive bune pentru care procedează aşa.  De exemplu, un trader poate accesa şi tranzacţiona fonduri mult mai rapid direct din cont. Dar păstrarea fondurilor în cont este periculoasă. O monedă este o prezenţă non-fizică pe un Blockchain public; ea poate fi accesată doar de o cheie privată, care constă într-un şir de caractere. Dacă acea cheie nu este partajată, doar proprietarul poate controla moneda. Însă o monedă păstrată într-un cont al unui exchange este controlată de casa de schimb, deoarece ea deţine cheia privată. Ba chiar unele exchange-uri refuză să ofere cheia privată proprietarului contului, forţându-l pe client să aibă încredere în casa de schimb ca şi cum ar fi o bancă.
Exchange-ul japonez Mt. Gox ilustrează în mod dramatic de ce această dependenţă este periculoasă. Administratorul de reţea şi totodată CEO-ul Mark Karpelès a cumpărat Mt. Gox în martie 2011.  La trecerea în 2014 devenise cel mai mare exchange al lumii, administrând aproximativ 70% din toate tranzacţiile cu Bitcoin. Apoi, în februarie 2014, Mt. Gox a închis subit uşile şi site-ul web, apelând apoi la protecţie pentru faliment. Când un document scăpat i-a forţat mâna, Karpelès a anunţat că “lipseau” în jur de 850.000 BTC aparţinând companiei şi clienţilor. (Suma totală a fost redusă ulterior, când Karpelès a găsit 200.000 de monede într-un “portofel uitat”).
Conform unui audit independent, monedele au fost furate în timp, începând cu câteva luni înainte ca Mt. Gox să fie cumpărat de Karpelès. Acesta a fost arestat de două ori: în 2015, pentru manipularea datelor şi, în 2016, pentru delapidare. Procesul continuă şi astăzi, dar puţini oameni cred în pledoaria acestuia pentru nevinovăţie. Între timp, datorită legislaţiei japoneze referitoare la faliment, Karpelès ar putea deveni în curând multimilionar cu monedele pe care încă le deţine. Conform unui articol din 10 octombrie 2017 din Ars Technica, “Creditorii vor fi plătiţi la cursul din aprilie 2014 adică ~440$ pentru un BTC, nu la cursul de ~6500$ din noiembrie 2017. Într-un email trimis către Ars Technica, Karpelès a scris că “teoria” conform căreia s-ar îmbogăţi are la bază legislaţia”. Pe scurt, acesta aleargă după profit.
Actorii răi din exterior: Hackerii reprezintă o ameninţare binecunoscută, iar exchange-urile centralizate sunt vulnerabile, deoarece ele sunt ţinte mari şi bogate. În iulie, de exemplu, hackerii au furat 32 mil. USD în Ether de la Etherscan prin exploatarea unei vulnerabilităţi de soft a popularului portofel Parity. Aşa cum sublinia şi colaboratorul bitcoin.com Jamie Redman, “Aproape un sfert de miliard de dolari în Ether a fost sustras de către “exploatatorii black hat” sau de către “grupul white hat” de la prăbuşirea celebrului DAO care a avut loc anul trecut”. Hackerii “black hat” sunt actorii răi; cei din grupul “white hat” sunt actorii buni, care protejează conturile vulnerabile prin golirea lor temporară.
Furtul de identitate: Hackerii caută datele personale la fel de mult ca banii. Riscul este determinat atât de centralizare cât şi de licenţiere. Exchange-urile colectează datele personale pentru a se proteja de fraude. Cele licenţiate colectează din ce în ce mai multe date, pentru a se conforma cerinţelor guvernului. Apoi, ele dezvăluie informaţiile către agenţiile guvernamentale, ceea ce sporeşte factorul de risc.
Incompetenţa: Unele exchange-uri centralizate au bug-uri de soft notorii. Un titlu de pe 14 noiembrie 2017 din Merkle spunea cu regret că “Problemele exchange-ului Kraken distrug alt weekend al traderilor de criptovalută”. În articol se menţiona că “În ultimele zile, a devenit clar că sunt multe probleme nerezolvate la Kraken. Problemele de acest gen au fost documentate de mulţi ani, pe site-urile de socializare existând multe plângeri”. Pe scurt, site-ul a picat. Erorile sunt ceva obişnuit la casele de schimb valutar, dar – continuă articolul – “Din nefericire, Kraken nu este singura platformă care se confruntă cu situaţii de o asemenea magnitudine. În particular, când este vorba de tranzacţiile cu euro, numărul alternativelor viabile este destul de scăzut momentan”.
Chiar şi exchange-urile care pun preţ pe securitate se bazează pe competenţa softului utilizat, aşa cum s-a văzut şi în cazul eşecului portofelului Parity. Şi problema poate doar să se înrăutăţească, pe măsură ce tot mai mulţi oameni neexperimentaţi tehnologic intră în lumea crypto pentru a se îmbogăţi. Asta înseamnă că oamenii nu vor avea parte de acces în siguranţă la conturi.
Colapsul: Exchange-urile intră în colaps din mai multe motive.  Cryptsy, care s-a închis definitiv, reprezintă o poveste prevenitoare. În ianuarie 2016 Cryptsy a anunţat:
“Tranzacţiile şi retragerilor vor fi suspendate pe termen nedeterminat până se va putea adopta o rezoluţie. Acestea sunt opţiunile pe care le avem:
1.   Închidem site-ul şi intrăm în faliment, iar utilizatorii îşi vor înregistra revendicările în cadrul procesului de faliment, urmând ca instanţa să decidă ce plăţi se vor efectua.
      – sau –
2.   Vine cineva care să cumpere şi să administreze Cryptsy, care să se ocupe bine şi de retrageri.
3.   Dacă vom reuşi cumva să recuperăm fondurile furate, vom permite procesarea tuturor retragerilor”.
Dacă exchange-ul s-a închis datorită furtului raportat, sau din cauza unei înşelătorii interne, este o chestiune discutabilă, care ţine de instanţă. Dar impasul clienţilor cu fondurile blocate într-un exchange defunct nu este deloc discutabil. Similar clienţilor Mt. Gox, aceştia se vor strădui ani de zile pentru a obţine o fracţiune din banii proprii. Şi asta în cel mai bun caz.
Afilierea la guvern: Ultimul risc vizează atât fondurile, cât şi libertatea deţinătorilor de conturi. Nu este un risc determinat în întregime de guvern, dar cu siguranţă este amplificat. Prin adoptarea verificării actelor de identitate şi prin dezvăluirea informaţiilor către autorităţi, exchange-urile licenţiate pun în pericol clienţii.
Să ne gândim la anonimitate, care este o apărare nu doar faţă de hoţii de identitate, dar şi faţă de guvern. Cele mai multe case de schimb din America de Nord şi din Marea Britanie solicită verificarea actelor de identitate înainte de a deschide contul. Şi toate cele cu licenţă procedează astfel, procesul fiind destul de invaziv.
Guvernul se foloseşte de exchange-uri pentru invadarea intimităţii şi pentru urmăririle în instanţă . Un articol de pe 14 noiembrie 2017 postat pe bitcoin.com trăgea semnale de alarmă asupra unei acţiuni împotriva intimităţii, care a fost cea mai amplă din istoria S.U.A. “Săptămâna aceasta, lupta dintre U.S. Internal Revenue Service (IRS) şi compania Coinbase din San Francisco înregistrează un nou episod, după ce judecătorul se dă de partea colecţionarilor de taxe”. IRS spune puţin sub 900 de oameni din cei peste 500.000 de clienţi ai Coinbase, care sunt cetăţeni americani, au depus cereri de rambursare a taxelor în ultimii ani. Şi de aici, s-a solicitat să fie cercetat financiar fiecare client al Coinbase care este cetăţean american. (În următorul fragment din The Satoshi Revolution se va detalia mai mult despre ameninţările impuse de guvern).
De ce sunt benefice exchange-urile descentralizate şi fără licenţă
Din fericire, nu toate exchange-urile sunt aşa. Unele sunt descentralizate. Tot din fericire, exchange-urile descentralizate (EXD) devin tot mai populare, datorită incertitudinii. Legislaţia pe piaţa crypto se conturează, dar este foarte neclar ce înseamnă “o marfă”. Incertitudinea face ca exchange-urile centralizate să ezite când vine vorba de acceptarea unor monede noi, care sunt emise în urma ICO-urilor. EXD-urile vin să umple acest gol.
EXD-urile evită problema încrederii în intermediari prin faptul că nu controlează fondurile clienţilor. Acestea sunt controlate de către clienţii EXD-urilor, care tranzacţionează peer-to-peer printr-un proces automatizat. În mare, un EXD se diferenţiază de altul prin metoda aleasă pentru transferul automat.
EXD-ul EtherDelta ilustrează modul în care tranzacţiile peer-to-peer sunt executate prin intermediul unui contract smart unificat; acest contract se execută automat şi utilizează cod criptografic pentru a aplica un acord. Iată o explicaţie simplificată: Clientul A plasează un ordin în aşteptare, care este de fapt o intenţie semnată de a tranzacţiona şi conţine un preţ, o cantitate, o dată de expirare şi o semnătură. Ordinul este înregistrat într-un registru exterior Blockchain-ului. Când Clientul B acceptă tranzacţia, el sau ea va trimite plata la o adresă on-chain (n.r. o adresă Blockchain) inclusă în contractul smart creat şi astfel se stabileşte un escrow care nu necesită încredere. Contractul smart verifică tranzacţia; de exemplu, acesta cercetează dacă sunt suficienţi bani în cont. Apoi, dacă totul este corect, tranzacţia se va efectua automat prin transferul fondurilor. Nu este nevoie de niciun terţ de încredere.
Alte EXD-uri utilizează contractele smart pentru împerecherea automată a cumpărătorilor cu vânzătorii. Aceasta se întâmplă când un ordin de vânzare se potriveşte cu un ordin de cumpărare, iar tranzacţia se execută automat. Mai sunt folosite şi token-urile proxy, swap-urile şi alte tehnici inovatoare care pot crea confuzie.
[Notă: Unii oameni spun că Blockchain-ul şi contractul smart sunt terţi de încredere neînsufleţiţi. Dar acestea sunt doar nişte intrumente, nu persoane şi nici instituţii. Şi nu pot acţiona cu rea credinţă. Este ca şi cum ar fi folosit un ciocan pentru o reparaţie faţă de a angaja un tâmplar. Ciocanul ar putea fi mânuit greşit, dar este totuşi doar o unealtă.]
EXD-urile ne pot duce cu gândul la Vestul Sălbatic, deoarece ele sunt într-o perioadă de început, când abia se netezesc asperităţile. Rigiditatea include codul cu bug-uri în cazul anumitor contracte smart, lipsa softului de tranzacţionare, timpul de răspuns mai lung şi dificultatea la navigarea pe site-uri. Cu toate acestea, EXD-urile evită capcanele asociate exchange-urilor centralizate şi licenţiate.
Lipsa de onestitate a exchange-ului: EXD-urile nu păstrează fondurile clientului, deci nu se pune problema de încredere. Clienţii îşi păstrează monedele până când are loc o tranzacţie peer-to-peer convenabilă, care are loc pe lanţ sau în afara lui. Dacă este pe Blockchain, atunci fiecare tranzacţie este “auditată” constant prin dovezi criptografice. Dacă este în afara lanţului, atunci responsabilitatea schimbului securizat revine participanţilor, aşa cum ar şi trebui.
Actorii răi din exterior: Pe forumul criptografic MetzDowd, un utilizator numit Bear a ilustrat de ce EXD-urile sunt mult mai sigure decât exchange-urile centralizate.
“Unii preferă soluţiile de tip hash chain pentru că o mână de oameni […] ar trebui să acţioneze cu rea credinţă pentru a-i păcăli pe alţii, ceea ce este mai mult decât suficient pentru a alimenta teoria conspiraţiei. Oamenii preferă soluţiile Blockchain deoarece limitează drastic ferestrele de timp în care cineva care acţionează cu rea credinţă ar putea să-i tragă pe sfoară, dar şi pentru că sunt impuse nişte cerinţe hardware (posibil insurmontabile în practică) şi nişte costuri ca dovezi ale bunei credinţe.
Blockchain-urile nu permit nimănui să acţioneze cu rea credinţă, fără a efectua o investiţie care nu s-ar justifica prin răsplata acţiunii. De fapt, Blockchain-urile înseamnă că intermediarul “de încredere” nu poate fi convins sau obligat să acţioneze cu rea credinţă, nici prin şantaj, nici prin mituire, nici prin forţă şi nici prin lege”.
Incompetenţa: Ar fi imposibil ca incompetenţa să fie eliminată complet. Chiar şi EXD-urile sunt acuzate de contracte smart care conţin bug-uri, aşa cum am şi menţionat mai sus. Tot ce se poate face este să se ia cât mai multe precauţii cu putinţă. Aceste precauţii includ: utilizarea matematicii şi a reţelei de computere pentru a audita rezultatele Blockchain-ului nonstop; transparenţa; reducerea drastică a factorului uman; publicarea codului sursă; şi limitarea prejudiciilor prin intermediul transferurilor peer-to-peer, care tind şi să evidenţieze rapid problemele. Într-o proporţie covârşitoare, EXD-urile îndeplinesc aceşti paşi. Într-o proporţie covârşitoare, exchange-urile centralizate şi licenţiate nu o fac.
Colapsul: Este ceva care se poate întâmpla oricărui exchange. Totuşi, cum EXD-urile nu deţin fondurile clienţilor, în cel mai rău caz s-ar pierde fondurile din tranzacţiile aflate în aşteptare.
Furtul de identitate: Multe EXD-uri solicită să nu se folosească datele personale, acceptând în schimb pseudonime. Totuşi, unele cer câteva informaţii personale. De exemplu, LocalBitcoins solicită o adresă de email, care poate fi anonimizată în mai multe moduri. Identitatea este necesară doar dacă este vorba de un transfer bancar sau de o operaţiune similară, şi atunci această informaţie este oferită destinatarului transferului peer-to-peer.
Forbes (din 23 septembrie 2017) sublinia importanţa stringentă a protejării datelor personale, făcând referire la breşa de securitate a agenţiei de istoric al creditelor Equifax, care a afectat în S.U.A. 143 milioane de oameni. “Atacatorii au reuşit să obţină numele,  codurile de asigurări sociale, datele de naştere şi adresele utilizatorilor, toate putând fi folosite pentru fraude, cum ar fi furtul de identitate”, avertiza articolul. “Breşa agenţiei Equifax este o aducere aminte a riscurilor asumate de utilizatori atunci când se încred în autorităţile centralizate. Descentralizarea este o cale prin care astfel de situaţii pot fi prevenite. În combinaţie cu criptarea, Blockchain-ul poate face ca breşele să fie mai dificil de găsit de către atacatori, întrucât elimină punctele în care pot apărea erori”.
Afilierea la guvern: Într-un articol intitulat “Are Crypto Exchanges About to Go De-Centralized?” (n.r. Sunt exchange-urile crypto pe cale să se descentralizeze?), comentatorul economic Louis Cammarosano sublinia că serverele EXD-urilor “[…] sunt plasate în diferite locaţii. Un exchange descentralizat nu deţine nici active, nici fonduri, aşadar nu este nimic de sechestrat şi nu există nicio locaţie centrală care ar putea fi închisă. Folosind o casă de schimb valutar descentralizată, utilizatorii pot cumpăra şi vinde criptovalute pe o platformă, sau în afara ei, personal. Exchange-urile descentralizate fac să fie foarte dificilă urmărirea tranzacţiilor şi colectarea taxelor”.
Există şi alte beneficii referitoare la libertate. De exemplu, dacă guvernul ar interzice criptovalutele, EXD-urile ar oferi o alternativă viabilă. Un articol (din 19 septembrie 2017) din Quartz începea cu “Exchange-urile de Bitcoin din China sunt închise pentru clienţii locali şi operaţiunile sunt  “interzise în mare măsură”. Între timp, traderii de Bitcoin din China migrează spre piaţa peer-to-peer LocalBitcoins pentru a preschimba fiat şi crypto. Cantitatea tranzacţionată pe LocalBitcoins a crescut în ultimele zile”.
EXD-urile sunt viitorul. Situaţia nu poate decât să se îmbunătăţească, odată cu dezvoltarea unor instrumente mai bune, cum ar fi swap-urile atomice.

 


EXCLUSIV: Gazeta Bitcoin, singura entitate media din România care publică integral “The Satoshi Revolution”, ultima carte scrisă de Wendy McElroy! Prima şi singura  publicaţie din România care are acordul autoarei de a publica integral cartea “The Satoshi Revolution” tradusă în limba română!

Gazeta Bitcoin vă prezintă traducerea cărții scrise de Wendy McElroy exact în forma în care autoarea a publicat materialele pe site-ul News.Bitcoin.com.

Wendy McElroy este o scriitoare din Canada cu convingeri anarhiste și feministe. Fost membru fondator al publicației Voluntaryist, ea este autoarea a numeroase cărți și documentare. A lucrat la FOX News și a scris sute de articole. A fost unul dintre cei mai vocali susținători ai lui Julian Assange și ai organizației WikiLeaks. În prezent lucrează ca jurnalist la Bitcoin.com.

SURSA: https://ibitcoin.ro/the-satoshi-revolution-tentantiva-de-a-l-desfiinta-pe-satoshi-cap-3/             
PUBLICAT: 26/12/2017
AUTOR: Wendy McElroy

The Satoshi Revolution: O revoluţie a aşteptărilor în creştere
Secţiunea I: Problema încrederii în intermediari
Capitolul 2: Teoria monetară
de Wendy McElroy

Am lucrat la un nou sistem financiar, care este în întregime peer-to-peer, fără niciun terţ în care să trebuiască să avem încredere. […] Avem foarte, foarte multă nevoie de un asemenea sistem, dar în felul în care înţeleg eu, propunerile voastre nu par să poată scala atât cât trebuie. Pentru a avea valoare, monedele digitale rezultate din Proof of Work trebuie să fie transferate într-o reţea vastă – cum ar fi de exemplu o reţea de partajare de fişiere de genul bittorrent. Pentru a detecta şi preveni dubla cheltuire într-un timp cât mai scurt, cineva va trebui să aibă acces la trecutul monedelor implicate într-o tranzacţie, ceea ce înseamnă în linii mari că fiecare participant ar trebui să deţină partea cea mai mare din tranzacţiile din trecut, sau cea mai mare parte a tranzacţiilor efectuate recent. Dacă sute de milioane de oameni vor efectua tranzacţii, va fi necesară o lărgime de bandă destul de mare…”

Pe 31 octombrie 2008, Satoshi Nakamoto a publicat pe lista de email adresată criptografilor white paper-ul intitulat “Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System”. El a descris motivul din spatele Bitcoin şi design-ul instrumentului de implementare a Bitcoin: Blockchain-ul. White paper-ul a rezolvat de asemenea şi o problemă care a bântuit mult timp criptografia: dubla cheltuire. Explicaţiile sumare ale lui Satoshi constituie documentul definitoriu al secolului nostru.
Cel mai remarcabil lucru este că nimeni nu cunoaşte identitatea lui, sau măcar dacă este vorba de un om sau de un grup de programatori. Este clar că el a programat din dragoste pentru tehnologie, şi nu din dorinţa de celebritate. Şi cum codul a fost open source, nepatentat şi disponibil la scară largă, nu pare că îmbogăţirea ar fi fost un scop. Prin eliminare, motivul politic pare a fi mai probabil. Dar pentru a ajunge la această concluzie este nevoie de o examinare a probelor şi a dedesubturilor Bitcoin.

Să fie blocuri…

Satoshi a început să scrie codul Bitcoin în 2007. Când a publicat în 2008 white paper-ul pe lista de email a criptografilor, acesta a ajuns şi pe site-ul pe care l-a creat, numit bitcoin.org – ambele variante sunt disponibile şi în ziua de astăzi.
Lista de email era alcătuită din experţi în matematică, statistică şi criptografie, care imediat au sărit să spună că Bitcoin nu este ceva viabil. Nu va scala, au spus aceştia; necesită prea multe resurse pentru a funcţiona bine. Mai mult, nodurile “rele” vor controla cea mai mare parte din puterea CPU-urilor reţelei, generând astfel un lanţ mai lung decât cel al nodurilor “oneste”; cu alte cuvinte, atacatorii ar putea controla Blockchain-ul. Răspunsurile politicoase şi pline de răbdare ale lui Satoshi i-au convins însă că Bitcoin ar putea funcţiona.
Dezvoltarea a urmat rapid. Printre caracteristicile importante s-au numărat:
•   3 ianuarie 2009 – este minat primul bloc, numit si blocul geneză.
•   9 ianuarie 2009 – versiunea 0.1 a softului Bitcoin este lansată pe Sourceforge.
•   12 ianuarie 2009 – are loc prima tranzacţie cu Bitcoin din istorie.
•   5 octombrie 2009 – se stabileşte o rată de schimb de 1.309.03 BTC la 1$.
•   12 octombrie 2009 – este înregistrat canalul #bitcoin-dev, adresat comunităţilor de developeri open source.
•   16 decembrie 2009 – este lansată versiunea 0.2 (n.r. a softului Bitcoin).
•   6 martie 2010 – dwdollar (n.r. un utilizator cunoscut pe BitcoinTalk sub acest pseudonim) lansează primul exchange de Bitcoin.
•   22 martie 2010 – are loc prima tranzacţie din lumea reală, când o pizza a fost cumpărată cu 10.000 BTC.
•   7 iulie 2010 – este lansată versiunea 0.3.
•   16 octombrie 2010 – se efectuează prima tranzacţie escrow.
La mijlocul anului 2010, Satoshi i-a predat site-ul bitcoin.org lui Gavin Andresen. Andresen spunea că “Am început prin a îi oferi lui Satoshi cod pentru îmbunătăţirea sistemului. În timp, el a ajuns să aibă încredere în judecata mea în ceea ce priveşte codul pe care îl scriam. La un moment dat mi-a adresat o întrebare din scurt, dacă aş fi de acord să îmi posteze adresa de email pe homepage-ul Bitcoin, şi am spus da, neobservând că atunci când a scris adresa mea de email el a şters-o pe a lui. Eram persoana căreia îi scria oricine care voia să afle despre Bitcoin. Satoshi a început să se retragă din poziţia de lider al proiectului, lăsându-mă pe mine…”
În 2010, Satoshi a dispărut.

Analizând probele despre motivaţia politică a lui Satoshi

Au existat multe dezbateri în jurul motivului pentru care Satoshi a conceput Bitcoin, mulţi oameni părând că îşi proiectează propriile-şi motive legate de utilizarea Bitcoin asupra lui Satoshi. Dacă suntem cinstiţi, programatorul a oferit doar nişte indicii legate de o motivaţie politică, fără a spune apăsat acest lucru. Însă pe măsură ce indiciile avansează, devine foarte probabil faptul că Satoshi a fost un liberalist sau un anarhist, sau ambele.
Indiciile despre orientarea politică a lui Satoshi datează încă de la blocul geneză. Acesta conţinea mesajul: “(n.r. ziarul) Times 3 ianuarie 2009 Cancelarul este aproape de a salva băncile pentru a doua oară”. Pe 3 ianuarie 2009 a luat naştere Blockchain-ul. Mesajul reprezenta un titlu din ziarul britanic Times. Dar de ce a ales Satoshi aceste cuvinte?
Unii oameni cred că doar întâmplător au fost alese aceste cuvinte din ediţia din 3 ianuarie a ziarului Times, singurul motiv fiind data (n.r. Satoshi putea demonstra astfel că la acea dată a minat blocul geneză). Ei spun că mesajul ar fi putut fi la fel de bine şi “zece prostituate arestate în Soho”. Această presupunere nu este însă credibilă. Satoshi era un programator meticulous, care a intrat direct în miezul problemei, fără frivolitate sau alte capricii. El lansa o capodoperă de cod şi nu este plauzibil că ar fi pus un mesaj oarecare în blocul geneză.
Mai degrabă, este vorba de altceva. Să ni-l imaginăm pe Satoshi la calculatorul său, pregătindu-se să lanseze primul bloc, ca pe un fir de praf în vânt. El îi ştie puterea şi vrea ca oamenii să îi cunoască scopul. Tocmai a citit ziarul de dimineaţă, care este ca de obicei, plin de ştiri financiare depravate despre elitele care acţionează pentru propriile beneficii. Aha, iată un fragment perfect, despre două agenţii responsabile de înjosirea economică a omului obişnuit: guvernul şi băncile. Opt cuvinte care cuprind înţelegerea secretă dintre acestea. Satoshi tastează cu grijă “Cancelarul este aproape de a salva băncile pentru a doua oară”, şi încorporează textul într-un mesaj trimis întregii lumi. Intenţiile sunt împotriva cancelarului, împotriva băncilor, împotriva planurilor de salvare. Moneda digitală şi sistemul la care a fost ataşat mesajul reprezintă antidotul pentru corupţia guvernelor şi băncilor. De la primele cuvinte rostite de Bitcoin, puterea a revenit oamenilor.
Unul din motivele importante pentru care continuă dezbaterile asupra intenţiilor politice ale lui Satoshi este acela că white paper-ul său este neutru din punct de vedere politic. Spune chiar şi că un sistem al instituţiilor financiare bazat pe încrederea în intermediari “funcţionează destul de bine pentru majoritatea tranzacţiilor”. Documentul conţie doar obiecţii practice referitoare la sistemul bancar existent; de exemplu, reversabilitatea tranzacţiilor şi inevitabilitatea fraudelor, care conduc la costuri mari. Pe scurt, white paper-ul nu arată ca un manifest politic. Şi nici nu ar trebui.
Un white paper este ceva tehnic. Este vorba de idei sau experimente explicate în mod autorizat, şi de rezultatele sau concluziile prezentate unor experţi în domeniu. Scopul documentului este de a explica un concept, de a rezolva o problemă sau de a prezenta o descoperire. Credinţele şi politica nu sunt subiecte adecvate pentru un white paper; dacă ele sunt totuşi incluse, documentul s-ar numi “gray paper” (n.r. “white paper” se traduce în limba română prin “hârtie albă”, iar “grey paper” – prin “hârtie gri”) şi probabil că ar fi respins. Scopul nu este acela de a exprima opinia autorului, ci mai degrabă de a obţine reacţii din partea altora.
Lista unde Satoshi a postat white paper-ul era formată din experţi în matematică, statistică şi criptografie, care doreau să afle aspectele tehnice, nu politica din jurul lor. Mai mult, membrii din grupul criptografic de email aveau viziuni politice diferite, şi ar fi fost un obstacol dacă punctul de vedere politic împărtăşit nu ar fi fost agreat de aceştia. Şi nu era nici momentul, nici locul de a discuta despre politică.
Totuşi, white paper-ul conţine o referinţă politică indirectă. Prima referinţă din bibliografie are legătură cu propunerea din 1998 numită b-money, care a fost dezvoltată de către cypherpunk-ul Wei Dai. Satoshi a schimbat câteva emailuri cu acesta.  Propunerea b-money începe cu “Sunt fascinat de crypto-anarhia lui Tim May. Spre diferenţă de comunităţile tradiţionale asociate cu termenul “anarhie”, într-o crypto-anarhie guvernul nu este distrus temporar, ci este interzis permanent şi considerat permanent ca fiind nenecesar. Este o comunitate în care nu se regăseşte ameninţarea cu violenţa, deoarece violenţa este imposibilă, iar violenţa este imposibilă datorită faptului că participanţii nu pot fi corelaţi cu numele lor adevărate sau cu locaţiile fizice în care trăiesc”.
Pentru a evalua mai departe motivele pentru care Satoshi a creat Bitcoin, trebuie să îi ascultăm vocea în locurile în care oamenii erau invitaţi să îşi exprime viziunea politică şi este necesar să îi analizăm preferinţele politice. Aceste locuri cuprind caracteristicile încorporate în Bitcoin, postările lui Satoshi pe forumuri şi asocierile personale ale acestuia.
Caracteristicile Bitcoin exprimă în mod direct sentimentele liberale şi anarhice:
•   Descentralizare: “O versiune de bani electronici complet peer-to-peer care va permite plățile online directe între părți, fără a mai apela la o instituție financiară”. Bitcoin funcționează fără conducători, fără o putere centrală, puterea constând în indivizi.
•   Anonimitate: “Ca firewall suplimentar, va fi utilizată o nouă pereche de chei pentru fiecare tranzacție, astfel încât să nu existe un singur deținător”. Bitcoin este pseudo-anonim. Deși nu oferă o anonimitate perfectă, este mult mai eficient față de alte forme de plată online, care se bazează pe încrederea în terți.
•   Orientare spre capitalism: White paper-ul dezvăluie avantajele Bitcoin pentru comerț și pentru comercianți – un sistem de plată independent de corporații. Transferul peer-to-peer este o expresie pură a pieței libere, fără niciun fel de intervenție.
•   Anti-guvern: Chiar dacă nu se specifică nimic despre guvern în white paper, Bitcoin uzurpă o funcție vitală a guvernului, care a fost puternic coruptă și utilizată greșit. Poate că este mai bine că Satoshi nu a menționat nimic despre guvern când a discutat despre un subiect considerat a fi în aria de operare a acestuia.
•   Anti-banking: Întregul scop al Bitcoin îl reprezintă “pățile online […] fără a apela la o instituție financiară”. Băncile devin irelevante.
•   Anti-inflaţie:. “Odată ce a intrat în circulație un număr predeterminat de monede, se poate stimula tranziția în totalitate spre comisioanele de tranzacționare, putând beneficia de lipsa inflației”.
Anarhismul economic a fost explicat anterior.
Și aceasta este o opinie generală. Un articol din CoinJournal, intitulat “Op-Ed: Satoshi Nakamoto is Clearly an Anarchist” (n.r. Este evident că Satoshi Nakamoto este un anarhist), aduce în discuție o prezentare din 2014 a lui Daniel Krawisz în care era descris Institutul Satoshi Nakamoto. Krawisz spunea atunci: “Cineva care promovează Bitcoin care nu este un anarhist, este un crypto-anarhist, întrucât este indubitabil că Bitcoin reprezintă anarhismul”.
Postările lui Satoshi de pe forum reprezintă alte dovezi ale viziunii lui politice. Remarcile sunt împotriva băncilor, critice la adresa guvernului, dar în paralel se înțelegea și orientarea Bitcoin spre liberaliști:
•   Anti-banking: “Trebuie să avem încredere când băncile păstrează banii și când îi transferă electronic, dar ele oferă împrumuturi pe timp de criză, deși dețin doar o fracțiune de rezervă”.
•   Anti-guvern: “Da, (n.r. […] nu vom găsi prin criptografie o soluție la problemele politice), dar putem câștiga o bătălie importantă și putem obține o zonă de libertate pentru câțiva ani. Guvernele sunt bune când e vorba de tăieri de capete în rețelele controlate central, ca Napster, dar se pare că rețelele complet p2p, cum sunt Gnutella și TOR, rezistă”.
•   Orientare spre liberalism: “(n.r Bitcoin este) foarte atractiv pentru liberaliști, dacă îl putem explica cum trebuie. Totuși, mă descurc mai bine la cod decât la cuvinte”.
În final, asocierile personale ale lui Satoshi indică de asemenea orientarea politică a acestuia. În primul și primul rând, este vorba de Hal Finney. Un developer al PGP Corporation, Finney a fost primul destinatar al unei tranzacții cu Bitcoin, când Satoshi i-a trimis o plată la data de 12 ianuarie 2009. Evident, Finney a lucrat aproape de Satoshi, ceea ce face ca punctul său de vedere politic să fie de interes. La începutul anilor 1990, Finney a contribuit în mod regulat la lista de email a grupului de cypherpunks. El spune că “Natural, în societatea de astăzi, când puterea este distribuită disproporţionat, astfel de idei reprezintă o ameninţare la adresa organizaţiilor. Balansarea puterii ar însemna o pierdere a puterii pentru ei. Aşa că nicio instituţie nu va alege şi nu va lăuda ideea lui Chaum. Activitatea va începe de la rădăcină, oamenii vor învăţa mai întâi câtă putere ar putea avea, apoi o vor cere”.
În mod simbolic, Satoshi a postat în white paper un link către site-ul Fundaţiei P2P, probabil şi din cauză că el însuşi era membru. În 2014, când pe prima pagină din Newsweek scria că a fost “deconspirat” Dorian S. Nakamoto din Temple City, ca fiind inventatorul Bitcoin, adevăratul Satoshi a scris 4 cuvinte pe pagina Fundaţiei P2P: Nu sunt Dorian Nakamoto”. Fundaţia a confirmat că white paper-ul a fost postat de pe aceeaşi adresă de email, dar multă lume crede că acest cont a fost spart de hackeri.
Cartea lui Nathaniel Popper “Digital Gold: Bitcoin and the Inside Story of the Misfits and Millionaires Trying to Reinvent Money” descrie călătoria lui Martti Malmi spre Bitcoin.
“Un student de la Universitatea Tehnologică din Helsinki, Martti, a scris plin de entuziasm despre Bitcoin pe anti-state.org, un forum dedicat posibilităţii unei societăţi anarhice, organizată doar de către piaţă. Sub pseudonimul Trickster, Martti a descris succint ideea din spatele Bitcoin şi a solicitat opinii.
Când a ajuns la Satoshi, Martti a inclus linkul către postarea sa. “Ce părere ai?”, l-a întrebat pe Satoshi. “Îmi place foarte mult gândul despre un lucru practic care ne poate apropia cu adevărat de libertate în această viaţă  ”.
“Ai înţeles exact ce este Bitcoin”, a răspuns Satoshi.
Satoshi a realizat de asemenea şi cât de revoluţionar va fi sistemul său. Aceasta reiese din răspunsul adresat către WikiLeaks când organizaţia a permis donaţiile cu Bitcoin, pentru a evita embargoul bancar. Bitcoin a fost propulsat însă la un nou nivel de popularitate. Satoshi scria că “Ar fi fost frumos să atragem atenția, însă într-un alt context. WikiLeaks a lovit în cuibul de viespi, iar acum roiul se îndreaptă către noi”. El a făcut un apel la Wikileaks pentru a nu atrage atenţia asupra Bitcoin, deoarece proiectul său era suficient de tânăr pentru a putea fi distrus de guvern. Într-adevăr, decizia lui Satoshi de a rămâne anonim certifică faptul că înţelegea puterea Bitcoin şi pericolul care-l însoţea; pericolul consta în guvern, care i-a persecutat pe creatorii anteriori de bani digitali, considerând că spălau bani.
Argumentele de mai sus nu demonstrează clar că Satoshi a fost un liberalist sau un anarhist, dar se apropie de acest scenariu. Este mai plauzibil să-l numim “liberalist” decât să negăm acest fapt.
Mai departe, white paper-ul s-a susţinut de unul singur.

 


EXCLUSIV: Gazeta Bitcoin, singura entitate media din România care publică integral “The Satoshi Revolution”, ultima carte scrisă de Wendy McElroy! Prima şi singura  publicaţie din România care are acordul autoarei de a publica integral cartea “The Satoshi Revolution” tradusă în limba română!

Gazeta Bitcoin vă prezintă traducerea cărții scrise de Wendy McElroy exact în forma în care autoarea a publicat materialele pe site-ul News.Bitcoin.com.

Wendy McElroy este o scriitoare din Canada cu convingeri anarhiste și feministe. Fost membru fondator al publicației Voluntaryist, ea este autoarea a numeroase cărți și documentare. A lucrat la FOX News și a scris sute de articole. A fost unul dintre cei mai vocali susținători ai lui Julian Assange și ai organizației WikiLeaks. În prezent lucrează ca jurnalist la Bitcoin.com.

SURSA: https://ibitcoin.ro/the-satoshi-revolution-a-fost-satoshi-un-liberalist-si-un-anarhist-cap-2-4/           
PUBLICAT: 12/12/2017
AUTOR: Wendy McElroy

The Satoshi Revolution: O revoluţie a aşteptărilor în creştere
Secţiunea I: Problema încrederii în intermediari
Capitolul 2: Teoria monetară
de Wendy McElroy

Bitcoin este catalizatorul libertății și al unei anarhii pașnice. El a fost realizat ca un răspuns la adresa guvernelor și instituțiilor financiare corupte. Nu a fost creat doar cu scopul de a îmbunătăți sistemul financiar. Însă unii oameni denaturează adevărul. În realitate, Bitcoin trebuia să funcționeze ca o armă financiară, ca o criptovalută menită să contrabalanseze greutatea impusă de autorități. Acum este privit ca o tehnologie inofensivă, pentru a-i liniști pe politicieni și pe bancheri. Uneori menirea acestuia este în mod voluntar ocolită pentru a se simți mai bine autoritățile. Dar nimeni nu ar trebui să uite sau să nege motivul real pentru care a fost scris protocolul.

Criptovaluta nu a fost creată pentru a face bani; Blockchain-ul nu a fost conceput pentru ca sistemul bancar să fie mai eficient. Developerii nu au folosit codul open source şi nici nu au evitat patentele – care erau proprietatea cuiva – din cauză că ar fi vrut să se îmbogăţească. Ei au dorit ca anonimitatea şi libertatea să fie disponibile gratuit pentru toată lumea. Oricine crede că Bitcoin a fost realizat pentru câştiguri financiare nu ştie nimic despre istoria monedei sau despre idealismul implementat în algoritmi. A profita din criptovalută şi a utiliza Blockchain-ul pentru avantaj economic reprezintă nişte produse secundare lăudabile, dar Bitcoin a fost conceput ca o maşină prin care se schimbă regimul politic şi societatea, prin împuternicirea oamenilor şi prin slăbirea guvernului. Developerii au fost nişte revoluţionari. Bitcoin a fost o explozie a rebeliunii.
Şi a apărut atunci când trebuia. Creşterea accelerată a Internetului a oferit guvernului o armă incredibilă împotriva căreia oamenii aveau o protecţie limitată prin criptografie, arta comunicării secrete.

Istoria radicalistă a Bitcoin

Înainte de Satoshi a existat un om de ştiinţă şi inginer pe nume Timothy C. May, cu care Bitcoin are o legătură. Eseul lui May “Crypto Anarchist Manifesto” (1988) a apărut iniţial la conferinţa Crypto ’88, când a fost distribuit puţinilor tehno-anarhişti ai vremii. Manifestul avea şase pagini şi descria o tehnologie IT bazată pe protocoale criptografice care ar fi “schimbat complet natura reglementărilor guvernului, taxarea şi controlul economic, abilitatea de a păstra secretul asupra informaţiei şi ar fi schimbat chiar şi natura încrederii şi a reputaţiei […] Tehnologia acestei revoluţii – care cu siguranţă va fi una socială şi economică – a existat deja în teorie în ultima decadă […] Însă abia recent reţelele de calculatoare şi PC-urile au dezvoltat atâta viteză încât aceste idei să devină realizabile”.
Manifestul se încheia cu o chemare la luptă: “Ridicaţi-vă, nu aveţi nimic de pierdut decât gardurile de sârmă ghimpată care vă înconjoară!” “Sârma ghimpată” este un leit-motiv american. Ea evocă imagini cu teritoriile din Vest care erau împărţite cu garduri, acestea fiind tăiate de cowboys care doreau terenuri libere.
Chiar din 1988 May începea creionarea istoriei crypto. La mijlocul anilor ’70 criptografia a încetat să mai fie un domeniu care aparţinea în exclusivitate armatei şi agenţiilor secrete. Cercetările academice care au urmat au fost deschise. În particular, un eveniment anume a fost acela care a întrerupt dominaţia guvernului asupra acestui domeniu. În 1975, un computer guru pe nume Whitfield Diffie şi un profesor inginer pe nume Martin Hellman au inventat cheia publică criptată şi au publicat rezultatele anul următor, în eseul “New Directions in Cryptography”. (Ca o notă, cheia publică a fost o reinventare de fapt, întrucât britanicii au dezvoltat în 1973 “criptarea nesecretă”, dar aceştia au ales să nu apară invenţia în public, aşa cum procedează în general guvernele). În 1977, criptografii Ron Rivest, Adi Shamir şi Leonard Adleman au creat algoritmul de criptare RSA, care a fost unul dintre primele sisteme care foloseau cheile publice.
Cheia publică criptată a fost ca o explozie în comunitatea IT. Prin simplitatea sa, este extraordinară. Fiecare utilizator are două chei – una publică şi una privată – ambele fiind unice. Cheia publică amestecă textul dintr-un mesaj şi doar cheia privată poate reconstitui textul. Cheia publică poate fi expusă, dar cea privată trebuie păstrată în siguranţă. Rezultatul constă într-o anonimitate de nepătruns.
Diffie s-a inspirat din problema încrederii în intermediari. El este citat în cartea “High Noon on the Electronic Frontier: Conceptual Issues in Cyberspace”, spunând că “Puteţi avea fişiere protejate, dar dacă managerului de sistem i se aduce o citaţie, nu mai aveţi ce face. Administratorii vă vor vinde, deoarece ei nu vor dori să ajungă la închisoare”. Soluţia sa: o reţea descentralizată în care fiecare participant ar deţine o cheie matematică prin care şi-ar asigura anonimitatea – dreptul cel mai ameninţat într-o societate digitală. Astfel, problema ar dispărea cu totul, prin eliminarea nevoii de încredere. În acelaşi timp, cheia publică criptată a rezolvat şi contradicţia de a trimite informaţii securizate prin canale nesigure. A exclus “Eve” – numele dat de criptografi celor care trag cu urechea. Cheia publică criptată a fost disponibilă pentru toată lumea – un alt aspect important – deoarece o revoluţie are nevoie de participanţi.
Guvernul a fost nemulţumit. Agenţia Naţională de Securitate (NSA) nu mai putea trage cu urechea după bunul plac şi monopolul intern asupra criptării fusese împrăştiat. Jurnalistul Steven Levy scria într-un articol din Wired că “În 1979, Inman (şeful NSA din acea vreme) a trimis o adresă care a fost numită “cerul se prăbuşeşte”, prin care avertiza că “activitatea şi publicarea criptografică non-guvernamentală […] reprezintă riscuri clare asupra securităţii naţionale””.
Răspunsul grupului de cypherpunks a venit ulterior printr-o declaraţie a criptografului John Gilmore. “Arătaţi-ne. Arătaţi publicului cum a reuşit să prevină un dezastru major capacitatea voastră de a viola intimitatea oricărui cetăţean. Ei limitează libertatea şi intimitatea cetăţenilor – spun că ne apără de un bau-bau pe care nu-l explică. Decizia de a ne afecta intimitatea este una care ar trebui luată de societate, nu în mod unilateral de o agenţie militară de spionaj”.
Primul război crypto a erupt când NSA a încercat să limiteze propagarea ideilor lansate de Diffie şi de Hellman. Agenţia a mers atât de departe, încât a informat editurile că rebelii şi oricine ar fi publicat ideile acestora ar fi urmat să intre la închisoare pentru încălcarea legilor referitoare la interdicţia de a exporta arme. Institutul lui Hellman de Inginerie Electrică şi Electronică a primit o scrisoare în care scria “Am observat în ultimele luni că diverse filiale ale institutului au publicat şi exportat articole tehnice referitoare la criptare şi criptografie – un domeniu tehnic aflat sub jurisdicţia Legislaţiei Federale vezi ITAR (International Traffic in Arms Regulations, 22 CFR 121-128)”. Ordinul de a li se pune căluş la gură fusese emis. Legislaţia fusese propusă. NSA a încercat să controleze cercetarea crypto. Inman a acordat revistei Science primul interviu public al agenţiei, pentru a explica această poziţie. NSA a solicitat şi cetăţenilor să îşi ţină cheile private într-un escrow al unei terţe părţi care ar fi fost vulnerabilă în faţa unui ordin judecătoresc sau în faţa poliţiei; desigur, s-ar fi ajuns iarăşi la problema încrederii în intermediari, ceea ce cheia publică criptată încerca să rezolve. Ca răspuns, John Perry Barlow, co-fondatorul Fundaţiei Electronic Frontier, a declarat “Puteţi să aveţi algoritmul meu de criptare […] doar când îmi veţi desface degetele reci de pe cheia mea privată”.
Eforturile depuse de NSA au eşuat. Crypto devenea un bun public şi solid.

Cypherpunks, ridicaţi-vă!

La sfârşitul anilor 1980, grupul “Cypherpunks” a apărut ca o mişcare înrudită cu fenomenul. Numele ilar ales dinadins a fost opera hacker-ului Judith Milhon, care a amestecat termenii “cipher” (n.r. cifru) cu “cyberpunk” (n.r. stil specific literaturii science fiction, constând în imaginarea unei lumi măcinate de conflicte armate şi controlate de o reţea informatică, extinsă la nivel mondial). Cypherpunks au intenţionat să folosească criptografia pentru a se apăra de supravegherea şi cenzura statului. De asemenea, ei au fost determinaţi să construiască o societate contra, ca o alternativă la sistemele bancare şi financiare existente.
Viziunea lor s-a inspirat din munca de pionierat a IT-istului David Chaum, supranumit “Houdini al crypto”. Trei dintre lucrările acestuia au avut o influenţă aparte.
•   “Untraceable Electronic Mail, Return Addresses, and Digital Pseudonyms” (1981) a descris baza muncii de cercetare în dezvoltarea comunicaţiilor anonime bazate pe criptografia cheilor publice.
•   “Blind Signatures for Untraceable Payments” (1983) susţinea că “Automatizarea modului în care plătim pentru bunuri şi servicii este pe cale să apară […] Structura definitivă a noului sistem electronic de plată ar putea avea un impact substanţial asupra intimităţii şi asupra plăţilor efectuate de criminali. În mod ideal, un sistem nou de plată ar trebui să adreseze aceste două tipuri de probleme care generează îngrijorări”. Eseul se referea la banii digitali.
•   “Security without Identification: Transaction Systems to Make Big Brother Obsolete” (1985) a descris banii digitali anonimi şi sistemele de reputaţie pseudonimă.
Un cypherpunk era un individ care nu avea încredere şi care nu plăcea gurvernul, mai ales varietatea federală; isteria dezvoltată de NSA asupra deconspirării criptării nu a făcut decât să amplifice aceste reacţii. Cei mai mulţi cypherpunks au îmbrăţişat atitudinea contra, care cu greu putea să se exprime liber, libertatea sexelor şi libertatea de a folosi drogurile. Pe scurt, ei erau liberaliştii civili. Unul dintre primele portrete ale radicaliştilor codului a apărut în articolul publicat de Levy în Wired, menţionat mai sus, în mai 1993. Levy îi numea “techie-cum-civil libertarians”. Erau nişte idealişti care “aspirau la o lume în care urmele informatice lăsate de cineva – prin care se înţelegea orice, de la o părere despre avort până la dosarul medical în care era înregistrat avortul – puteau fi depistate doar dacă individul în cauză alegea să le etaleze; o lume în care prin intermediul reţelelor se transmiteau mesaje coerente pe tot globul, dar intruşii şi autorităţile care încercau să le intercepteze se alegeau doar cu frânturi neinteligibile; o lume în care uneltele curioşilor se transformau în unelte ale anonimităţii”.
Levy a înţeles care erau mizele. “Rezultatul acestui efort ar putea determina nivelul de libertate pe care l-ar putea avea societatea în secolul XXI”. Propagarea calculatoarelor personale, dezvoltarea Internetului şi eticheta de “proscris” reprezentau o combinaţie irezistibilă.
Apoi, în 1991, Phil Zimmermann a inventat PGP, sau Pretty Good Privacy, cel mai popular soft de criptare a emailurilor. El îl considera un instrument la care oamenii aveau tot dreptul şi a crezut în el atât de mult încât nu a observat că primise cinci mesaje pentru plata ipotecii, ajungând aproape de a-şi pierde casa în timp ce lucra la instrumentul său. Prima versiune s-a numit “un web de încredere” şi descria protocolul prin stabilirea unei legături autentificate între cheia publică şi proprietar. Zimmermann descria astfel protocolul în versiunea 2.0 a manualului de utilizare a PGP:
“Pe măsură ce trece timpul, veţi acumula chei de la alţi oameni, pe care veţi dori să îi categorisiţi ca fiind de încredere. Toţi ceilalţi îşi vor defini de asemenea oamenii de încredere. Şi fiecare va acumula şi va distribui în timp, alături de cheile proprii, şi o colecţie de semnături certificate ale altora, în speranţa că oricine le va primi va avea încredere măcar în una-două semnături. De aici se va dezvolta un web descentralizat, tolerant la erori, în care toate cheile publice vor fi de încredere”.
PGP a fost propagat iniţial prin postări în jurnale de IT. Zimmermann comenta, “precum miile de seminţe de păpădie în vânt”, aşa s-a răspândit în lume şi PGP. Guvernele s-au sesizat. Zimmermann a fost subiectul unei investigaţii criminale vreme de trei ani, fiind cercetat de posibila încălcare a restricţiilor din S.U.A. asupra exportului de software criptografic.
Avansăm până în 1992. May, Milhon, Gilmore şi Eric Hughes au format un mic grup de fanatici ai codului, care se reuneau în fiecare sâmbătă într-un birou din San Francisco. Într-un articol din Christian Science Monitor, grupul era descris ca “o uniune a unor pasionaţi de tehnologie, cu atitudini contra şi liberalişti convinşi”.
Grupul a crescut rapid. Forumul electronic The List a devenit cel mai activ în domeniul “algoritmilor oamenilor”, fiindu-i loiali şi Assange şi Zimmermann. Articolul din Christian Science Monitor susţinea că “liberaliştii radicali dominau lista, alături de “nişte anarho-capitalişti şi chiar câţiva socialişti”. Mulţi aveau experienţă tehnică în lucrul cu computerul; unii erau oameni de ştiinţă, alţii erau savanţi sau avocaţi”. Eric Hughes a contribuit la alt manifest: “A Cypherpunk’s Manifesto”, care vorbea despre “Necesitatea anonimităţii pentru o societate deschisă în era electronică”. Dar, scria mai departe, “pentru propagarea largă a anonimităţii este nevoie ca aceasta să fie parte a unui contract social. Oamenii trebuie să lucreze împreună la aceste sisteme, pentru binele suprem. Intimitatea merge doar cât se întinde şi cooperarea oamenilor în societate”.
Grupul şi-a stabilit un obiectiv care mai târziu a devenit aspectul principal pe care s-a bazat atacul guvernului: “oamenii răi” ar fi folosit anonimitatea pentru a scăpa după săvârşirea crimelor. Într-un interviu din 1992, un sceptic l-a confruntat pe May. “Se pare că este clişeul perfect pentru răscumpărări, escrocări, mite, şantaj, deconspirarea informaţiilor din interior şi terorism”, a spus provocator acesta. May i-a răspuns calm “Dar ce părere ai despre vânzarea informaţiilor ilegale, creşterea de marijuana sau de avorturile făcute acasă? Şi ce părere ai despre anonimitatea pe care o solicită informatorii, spoveditorii şi agenţiile de matrimoniale?”
Cypherpunks credeau că societatea era mai puţin periculoasă cu ajutorul cheii publice criptate, prin faptul că elimina două surse mari de violenţă. În primul rând, anonimitatea neutraliza guvernele, în care erau “oamenii cu armele”. Prin amuţirea guvernelor ieşeau şi aceste arme din peisajul schimburilor. De exemplu, dacă schimburile financiare erau invizibile, şi violenţele asociate cu taxarea erau imposibile. În al doilea rând, cheia publică criptată reducea riscurile asociate cu infracţiunile fără victime, cum ar fi consumul de droguri. De exemplu, comandarea online a drogurilor era mai sigură decât cumpărarea de pe o stradă obscură a unui cartier rău famat. Într-adevăr, cheia publică criptată dădea putere unor activităţi care încălcau anumite drepturi. Răspunsul standard al unui cypherpunk era că aspectul era unul irelevant. Criptarea era o realitate şi se propaga în pofida efectelor colaterale de natură rea. Poate că cypherpunks se aşteptau să evolueze tehnologia sau soluţiile comunitare pentru adevăratele infracţiuni online.

Războiul crypto continuă

Un incident a surprins esenţa războiului crypto dintre cypherpunks şi guvern, în special NSA. Gilmore era determinat să recupereze informaţiile din documentele pe care NSA încerca să le reprime. Prima victorie majoră a constat în faptul că acesta a distribuit către un criptograf angajat la Xerox un document, în timp ce NSA încerca să determine Xerox să îl desfiinţeze. Gilmore a postat documentul pe Internet, iar acesta a devenit viral.
Apoi în 1992, Gilmore a înfuriat NSA şi mai mult. El a completat o solicitare numită Freedom of Information Act – FOIA – (n.r. Act de Libertate a Informaţiei) pentru a declasifica anumite părţi din munca împărţită în patru volume a lui William Friedman, care este deseori numit părintele criptografiei americane; cărţile aveau o vechime de câteva decenii. Gilmore a solicitat de asemenea şi declasificarea altor cărţi ale lui Friedman.
În timp ce NSA a tras de timp până să refuze, Gilmore a primit o veste de la un prieten cypherpunk. Documentele scrise de Friedman fuseseră donate unei librării după moartea acestuia, inclusiv un manuscris adnotat al unei cărţi clasificate pe care Gilmore o căuta. Amicul pur şi simplu a luat documentul de pe raft şi l-a xeroxat. O altă carte clasificată pe care de asemenea o căuta Gilmore a fost găsită pe un microfilm la Universitatea din Boston; o copie a ajuns la Gilmore. El l-a notificat pe judecătorul care audia ceea ce a devenit un apel la FOIA, că documentele “clasificate” erau disponibile public în librării. Dar înainte, Gilmore făcuse mai multe copii şi le ascunsese în diverse locuri obscure, inclusiv într-o clădire abandonată.
NSA a reacţionat extrem. Ei au lansat raiduri în librării şi au reclasificat documentele care erau disponibile publicului. Departamentul de Justiţie i-a transmis avocatului lui  Gilmore că acesta a fost aproape de un act de spionaj, pentru care ar fi putut fi închis zece ani. Încălcarea consta în faptul că le-a arătat oamenilor o carte dintr-o librărie. Gilmore l-a informat pe judecător despre ultima sa descoperire, dar a contactat şi presa.
NSA se temea de publicitate, iar cypherpunks ştiau asta. Articolele au început să curgă, inclusiv în San Francisco Examiner. Două zile mai târziu, New York Times scria că “Agenţia Naţională de Securitate, agenţia de spionaj electronic a naţiunii, s-a retras brusc din confruntarea cu un cercetător independent asupra documentelor secrete pe care acesta le-a găsit în urmă cu câteva săptămâni într-o librărie publică […] NSA a spus că manualele nu mai erau secrete şi că puteau fi păstrate de către cercetător”. Aegean Park Press, o editură din California, a tipărit rapid cărţile în cauză.
Cypherpunks timpurii au fost prototipurile care au stabilit atitudinea, tehnologia şi contextul politic în care a operat următoarea generaţie de fanatici ai criptovalutei. Ţelurile erau distrugerea sistemului prin intermediul criptografiei, libertatea personală şi atitudinea contra. Ei au stabilit scena şi au deschis drumul pentru Satoshi Nakamoto.


EXCLUSIV: Gazeta Bitcoin, singura entitate media din România care publică integral “The Satoshi Revolution”, ultima carte scrisă de Wendy McElroy! Prima şi singura  publicaţie din România care are acordul autoarei de a publica integral cartea “The Satoshi Revolution” tradusă în limba română!

Gazeta Bitcoin vă prezintă traducerea cărții scrise de Wendy McElroy exact în forma în care autoarea a publicat materialele pe site-ul News.Bitcoin.com.

Wendy McElroy este o scriitoare din Canada cu convingeri anarhiste și feministe. Fost membru fondator al publicației Voluntaryist, ea este autoarea a numeroase cărți și documentare. A lucrat la FOX News și a scris sute de articole. A fost unul dintre cei mai vocali susținători ai lui Julian Assange și ai organizației WikiLeaks. În prezent lucrează ca jurnalist la Bitcoin.com.

SURSA: https://ibitcoin.ro/satoshi-revolution-tehnologia-se-intalneste-cu-anarhia-ambele-profita-cap-2-2/           
PUBLICAT: 28/11/2017
AUTOR: Wendy McElroy

This is the world’s first socially contributing token ecosystem, with the SocialGood cryptocurrency.
ICO Time: 23 Apr 2018 - 23 Dec 2018
Token name: SocialGood
Token abbreviation: SG
Ticker symbol: SG
The Token is based on the Ethereum ERC-20 Token Standard.
ICO issuing entity: Social Good Foundation Inc.
Available for sale: 5,304,000 SG
Price: 1 SG = 100 USD
Accepting: ETH, BTC, Fiat
Hard cap: 500,000,000 USD
WEBSITE: https://socialgood-foundation.com/ 
WHITEPAPER: https://socialgood-foundation.com/whitepaper/SocialGood-whitepaper.pdf   
FACEBOOK: https://www.facebook.com/SocialGoodFoundation/
TWITTER: https://twitter.com/Socialgood_io
TELEGRAM: https://t.me/Socialgood_io
GEOLOCATION: JAPAN

AIRDROP LINK: https://socialgood-foundation.com/airdroplanding/

Fragmentul al III-lea: Cum şi de ce a scos guvernul banii privați în afara legii
The Satoshi Revolution: O revoluţie a aşteptărilor în creştere
Secţiunea I: Problema încrederii în intermediari
Capitolul 1: Ascultând trecutul
de Wendy McElroy

Cum au fost afectați banii privați de Constituția S.U.A. ratificată în 1788?

Oamenii cred că “dreptul” de monopol al Congresului asupra emiterii banilor este garantat de Constituția S.U.A. Presupunerea este determinată de Articolul 1, Secțiunea 8, Paragraful 5 din Constituție, care împuternicește Congresul “să bată monedă, să reglementeze valoarea acesteia şi a monedelor străine, precum şi să fixeze standardele de greutăţi şi măsuri”. Oamenii greșesc însă.
În pamfletul “Unconstitutionality of the Laws of Congress Prohibiting Private Mails”, scriitorul Lysander Spooner, mare adept al banilor privați, relata:
“Puterea Congresului […] de “a bate monedă” este în realitate una exclusivă, pentru protecția S.U.A. […] Interdicția constituțională impusă individului de a nu emite monedă este echivalentă cu interdicția “falsificării bunurilor și a monedei curente a S.U.A.”. Oamenii însă nu “falsifică”, nici nu imită “bunurile sau moneda curentă a S.U.A.”, ci au dreptul, iar Congresul nu are puterea să îi oprească, de a cântări și de a analiza eșantioane de aur și argint, de a le marca greutatea și puritatea și de a le vinde pentru orice bun, în competiție cu moneda Statelor Unite”.
Constituția adresează reglementarea “monedei străine” datorită unei monede care a demonstrat de ce problema banilor privați a rămas de actualitate în America timpurie: moneda Bechtler.
Secolul al XIX-lea a fost predominat de aur. La sfârșitul anilor 1820, atât Georgia cât și  Carolina de Nord au trecut prin febra aurului și printr-o problemă legată de această situație. Transportul de aur către monetăria din Philadelphia era unul problematic, deoarece costau mult și operațiunea în sine, și asigurarea securității, aurul fiind expus riscului de a fi furat. Un ziar local explica situația mineritului:
“De când Banca de Stat şi-a limitat emisiile (n.r. de monedă) şi retrage hârtiile de valoare care au fost împrumutate cetăţenilor pentru a îşi consolida trezoreria, au apărut inconvenienţe mari în tranzacţiile cu Banca şi în general în comerţ. Cât succes va avea această mişcare (de a emite bani privați), rămâne de văzut. Riscul şi costul de a trimite aur la monetărie (din Philadelphia) sunt de asemenea natură încât proprietarilor de mine le este greu să dispună de produsele minelor la o valoare corectă, aşa cum stau acum lucrurile. Petiţia urgentă înaintată Congresului pentru a se înfiinţa o monetărie în “zona auriferă” a eşuat, iar producerea de aur într-o manieră corectă este menită să dispară din ţară pentru a ajunge în tezaurele ruginite ale Europei…”
Minerii de aur l-au abordat pe respectatul fabricant de ceasuri şi aurar Christopher Bechtler Sr. pentru o soluţie privată. Deoarece acesta era un metalurgist şi un om cinstit, Bechtler a fost candidatul ideal. Prima monedă de aur Bechtler a fost emisă în 1831 şi a fost urmată de anunţuri care spuneau că Bechtler ar prelucra aurul oricărui miner pentru un procent de 2.5% din orice lingou.
Reacţia guvernului faţă de competiţie s-a putut vedea prin faptul că Trezoreria Statelor Unite a pierdut ceva timp în studierea noilor monede, probabil cu scopul de a le discredita. Şi surpriză, monedele Bechtler erau mai pure decât cele emise de guvern. Ulterior, Monetăria Federală a cumpărat monede Bechtler în valoare de 294.000$ şi le-a utilizat pentru a plăti diverse datorii şi pentru a le tranzacţiona în Europa. Subit, guvernul a decis să deschidă o Monetărie Federală la Charlotte, în Carolina de Nord, la o distanţă de 128 km de monetăria lui Bechtler; aceasta a început să emită monede din aur în 1838.
Mai mult de un milion de monede Bechtlers au circulat, mai ales în sud-est. Când Bechtler Sr. a murit, rudele acestuia care au preluat afacerea au fost mai puţin conştiincioase, sau probabil au fost necinstite. Consistenţa şi puritatea monedelor au scăzut, iar piaţa a reacţionat. Monetăria s-a închis peste câţiva ani.
Dar monedele Bechtler originale au continuat să circule. Ele au fost atât de populare încât în timpul războiului civil (1861-1865) s-a specificat că obligaţiile de plată ale Confederaţiei se vor plăti în monede de aur Bechtler şi nu în monede ale Confederaţiei sau în alte monede emise de guvern.
Moneda Bechtler este o sursă de inspiraţie dar şi o poveste prevenitoare. Aceasta vorbeşte despre consecinţele integrităţii şi ale înjosirii, două aspecte care nu au legătură cu Bitcoin întrucât acesta nu necesită încredere şi nu poate fi alterat. Povestea lui Bechtler demonstrează cum piaţa liberă întrece guvernul când vine vorba despre acoperirea unei nişe goale şi când vine vorba despre calitatea bunurilor şi serviciilor pe care le oferă. La fel se întâmplă şi astăzi, când valutele pieţei libere le depăşesc pe cele emise de guverne, mai ales în condiţiile inflaţiei actuale; dacă nu ar mai reuşi acest lucru, aceste valute ar intra în colaps. Şi la fel şi în zilele noastre, guvernul se foloseşte de aceste monede în timp ce încearcă să le elimine din competiţie.
Rezistenţa manifestată de guvern faţă de competiţie nu a început cu şi nici nu s-a sfârşit cu monedele Bechtler. În eseul “Hard Money in the Voluntaryist Tradition”, istoricul Carl Watner a urmărit o monetărie din San Francisco în timpul în care California era cuprinsă de febra aurului: Moffat & Co. Watner scria că “Moffat & Co. era aparent cea mai responsabilă companie în domeniul emiterii de bani privaţi”, motiv pentru care “afaceriştii din San Francisco au impus un embargou asupra tuturor monedelor din aur, cu excepţia celor bătute de Moffat. Restul monedelor private au fost trimise Oficiului de Analiză al S.U.A. (n.r. Assay Office) pentru a fi topite sau au fost folosite în trading luându-se în considerare aurul pe care îl conţineau”.
Iniţial firma a emis lingouri de aur care rivalizau direct cu Oficiul de Analiză al S.U.A.; în acea vreme nu existau şi Oficii de Analiză în fiecare stat. Conform site-ului Coinfacts.com, “Analiza oficială a guvernului a atestat că respectivele lingouri erau mai preţioase decât valoarea imprimată pe ele”. Cu alte cuvinte, Moffat scotea din competiţie guvernul.
Valoarea nominală a lingourilor era însă prea mare pentru a fi folosite în tranzacţiile obişnuite, iar comercianţii au cerut monede mai mici. Moffat & Co. a contactat Oficiul de Analiză pentru a obţine autorizație de a bate monedă. Cererea a fost respinsă, dar Moffat a început să emită monede sub autorizație proprie din 1849. Reputaţia companiei şi politica de a bate monede care îşi meritau preţul au făcut ca aceste monede să devină un standard în circulaţie.
Obstacolele impuse de guvern nu s-au oprit la refuzul autorizaţiei de a bate monedă. Pe 20 aprilie 1850, Analizatorul, Emiţătorul (n.r. de monedă) şi Rafinorul de aur al Statului California a fost numit prin lege. În acelaşi timp a fost propusă şi o nouă lege cu scopul de a-i bloca pe minerii privaţi. Alături de o măsură similară adoptată pe 8 aprilie, propunerea reprezenta un compromis. Coinfacts a explicat poziţia iniţială adoptată de guvern faţă de cei care băteau monede private. “În prima jumătate a anilor 1850 a existat multă presiune impusă emiterii de monede private. Legislaţia din California a adoptat o lege […] prin care emiţătorii de monede private erau catalogaţi drept falsificatori, ceea ce a condus la supunerea “propagandiştilor sau traderilor acestor monede la pedeapsa impusă asupra emiţătorilor de monede sau falsificatorilor”. Legea obliga de asemenea şi monetăriile private să îşi preschimbe monedele în “bani legali”. În publicaţia Alta California (n.r este şi numele unei regiuni care în acea vreme cuprindea California, Nevada, Utah şi părţi din Arizona, Wyoming, Colorado şi New Mexico) a fost tipărită noua propunere legislativă, alături de un editorial prin care se susţinea mişcarea. Editorialul nota şi incapacitatea de a utiliza monedele private pentru plata taxelor”.
În ziua următoare, Alta California publica o scrisoare deschisă din partea lui Moffat în care acesta cerea sprijinul oamenilor din San Francisco. El înţelesese că statul nu mai putea emite monede datorită restricţiilor impuse de Constituţie, dar persoanele fizice nu aveau asemenea restricţii. El a făcut referire la monetăria Bechtler care a continuat să bată monede chiar dacă era poziţionată la 128 km de monetăria statului din Charlotte. Moffat a amintit cu tărie oraşului San Francisco că nimeni nu a fost delapidat pentru cumpărarea sau acceptarea acestor monede.
Prima propunere legislativă de compromis de la începutul lunii aprilie a interzis emiterea de monede din aur care cântăreau mai puţin de patru uncii troy (n.r. uncia troy este o unitate de măsură pentru pietrele şi metalele preţioase; o uncie troy are 31.1034768 grame). Cantitatea era însă una imensă pentru comerţul obişnuit şi aproape că era garantată limitarea circulaţiei. În schimb, Oficiului de Analiză i s-a permis să emită lingouri de două uncii troy. Coinfacts observa că “Oficiul de Analiză al Statului din California a fost o instituţie unică în istoria naţiunii americane. A fost singura monetărie care funcţiona în ţară şi care era autorizată de stat, după 1789. Emiterile oficiului ar fi putut fi ilegale conform Constituţiei Statelor Unite (chiar dacă nu a fost depusă nicio plângere în instanţă), constituţia interzicând oricărui stat să emită monedă sau valută”. Practic, Statul a apelat la o scamatorie cu aceste lingouri, care nu erau menţionate în Constituţie, dar care circulau ca echivalente ale monedelor.
Proiectul de lege din 20 aprilie împiedica şi mai mult monetăriile private, cărora le cerea să îşi evalueze nominal monedele aşa cum dicta guvernul.
Au urmat mai multe mişcări dute-vino între Moffat, stat şi Oficiul de Analiză. Moffat a obţinut un contract cu statul pentru emiterea de monede şi a căutat apoi să obţină permisiune de a lansa şi monede mai mici, dar a fost refuzat. Până la urmă Moffat a lansat totuşi monede mai mici, guvernul permiţându-i să bată monede de 10$ şi de 20$ pentru Oficiul de Analiză.
Guvernul federal a schimbat tactica în 1852, când Autoritatea Vamală Americană a refuzat subit să mai accepte lingourile de 50$ emise de Moffat, chiar dacă emiterea acestora fusese autorizată de Oficiul de Analiză. Lingourile erau în principal folosite la plata taxelor vamale, dar legea federală obliga acum ca taxele să fie plătite în monede de puritate de 900/1000, şi nu în cele care se conformau standardului din California de 884-887/1000. Trezoreria a luat o măsură extraordinară, refuzând să accepte monedele emise de propriul Oficiu de Analiză, invalidându-şi practic monedele proprii.
Istoria lui Moffat & Co. spune adevărul gol-goluţ despre neputinţa guvernului de a elimina concurenţa referitoare la monedă şi relevă tacticile care au fost adoptate în acest sens. O strategie constă în interzicerea valutei prin incriminarea ei, aşa cum a încercat legislaţia din California să acţioneze, prin intermediul acuzaţiilor de falsificare. Altă strategie este de a absorbi şi de a controla competiţia, aşa cum a procedat Oficiul de Analiză cu Moffat. A treia strategie presupune impunerea unor obstacole majore monedelor pieţei libere, mai precis o interzicere a acestora, sau cel puţin conferirea de avantaje monedei emise de guvern.
Și chiar au avut efect aceste mișcări. Watner detalia că “În octombrie 1856, Monetăria Federală reușea aparent să îndeplinească toate obligațiile prevăzute pentru monedele aflate în circulație și pentru cele de export, astfel că monetăriile private care băteau monede de aur au dispărut una după alta. După această perioadă nu mai există alte înregistrări despre vreo altă monetărie privată în California”.
Istoria monetăriilor private din America timpurie este lungă și puternic legată de succesul economic al țării. Fraudele au existat tot timpul, dar același lucru este valabil și pentru onestitate. Monetăriile cu reputație și cu înclinație spre afaceri bune nu doar că au avut succes, dar au reușit și să întreacă guvernul în competiție, deși acesta abuza de forță prin intermediul legilor, cu scopul de a avea câștig de cauză. Guvernul nu a acționat în spirit civic. Dacă ar fi făcut-o, nu ar fi atacat firmele oneste care ofereau servicii minerilor aflați în disperare, nu ar fi atacat nici comercianții și nici cumpărătorii. Guvernul acționează doar spre binele său, doar spre a își umple buzunarele proprii și doar pentru a-și spori puterea.
Pe 5 iunie 1864, Congresul a aprobat o lege pentru pedepsirea și prevenirea falsificării monedei naționale a Statelor Unite. Actul stipula că “Dacă orice persoană sau grup, cu excepția autorităților, va crea sau va favoriza crearea, va susține sau va aproba, sau va avea tentative de a susține sau de a aproba orice monedă din aur sau argint, sau orice alt metal sau aliaj, în vederea utilizării în același scop ca moneda curentă, indiferent de gradul de asemănare cu moneda Statelor Unite sau cu monedele străine și indiferent dacă este un model original, oricine va aduce astfel de ofense va fi condamnat la plata unei amenzi până la trei mii de dolari sau la închisoare până la cinci ani sau ambele, în funcție de decizia instanței și de nivelul de severitate al ofensei”.

Apusul monetăriilor private din America

Actul a fost prezentat ca imperios necesar protecției publicului împotriva fraudelor. Este cert că au existat fraude determinate de monedele “mai puțin pure”, motiv din care monetăriile private și guvernamentale au fost mereu îngrijorate; fără a scuza fraudele și fără a sugera nepedepsirea acestora, principiul caveat emptor ar trebuie să se aplice (n.r. cumpărătorul să decidă). Nu ar trebui să fie incriminată o întreagă categorie de business din cauză că unii participanți sunt necinstiți.
Afirmația referitoare la prevenirea fraudelor este doar una de fațadă. Nu explică de ce guvernul a urmărit monedele și companiile cu reputație bună, cum ar fi Moffat & Co. Şi de ce a ales guvernul să folosească în anumite rânduri monedele private? Actul nu recunoaște nici faptul că minerii privați au acționat la îndemnul publicului, ale cărui nevoi au fost ignorate de Trezorerie. O singură explicație are sens; guvernul a vrut să elimine competiția nu din cauza fraudelor, ci pe motiv că ar fi putut avea câștig de cauză.
Conform lui Mark Twain, “Istoria nu se repetă, dar rimează”. Pentru unii, poate că situația monedelor private din America timpurie nu seamănă cu situația criptovalutelor, dar tiparul este totuși comun. Guvernul este amenințat și dorește monopol. Criptovalutele și adepții acestora se pot aștepta la același tratament din partea guvernelor din toată lumea: un amestec de interdicții, obstacole, absorbție și pedepse. Istoria începe să rimeze.

– va urma –

EXCLUSIV: Gazeta Bitcoin, singura entitate media din România care publică integral “The Satoshi Revolution”, ultima carte scrisă de Wendy McElroy! Prima şi singura  publicaţie din România care are acordul autoarei de a publica integral cartea “The Satoshi Revolution” tradusă în limba română!

Gazeta Bitcoin vă prezintă traducerea cărții scrise de Wendy McElroy exact în forma în care autoarea a publicat materialele pe site-ul News.Bitcoin.com.

Wendy McElroy este o scriitoare din Canada cu convingeri anarhiste și feministe. Fost membru fondator al publicației Voluntaryist, ea este autoarea a numeroase cărți și documentare. A lucrat la FOX News și a scris sute de articole. A fost unul dintre cei mai vocali susținători ai lui Julian Assange și ai organizației WikiLeaks. În prezent lucrează ca jurnalist la Bitcoin.com.

SURSA: https://ibitcoin.ro/satoshi-revolution-ascultand-trecutul-cap-1-1/       
PUBLICAT: 07/11/2017
AUTOR: Wendy McElroy