THE SATOSHI REVOLUTION – ASCULTÂND TRECUTUL (CAP. 1.1)

[pacatos]

– Articol de colecție –

Fragmentul al III-lea: Cum şi de ce a scos guvernul banii privați în afara legii
The Satoshi Revolution: O revoluţie a aşteptărilor în creştere
Secţiunea I: Problema încrederii în intermediari
Capitolul 1: Ascultând trecutul
de Wendy McElroy

Cum au fost afectați banii privați de Constituția S.U.A. ratificată în 1788?

Oamenii cred că “dreptul” de monopol al Congresului asupra emiterii banilor este garantat de Constituția S.U.A. Presupunerea este determinată de Articolul 1, Secțiunea 8, Paragraful 5 din Constituție, care împuternicește Congresul “să bată monedă, să reglementeze valoarea acesteia şi a monedelor străine, precum şi să fixeze standardele de greutăţi şi măsuri”. Oamenii greșesc însă.
În pamfletul “Unconstitutionality of the Laws of Congress Prohibiting Private Mails”, scriitorul Lysander Spooner, mare adept al banilor privați, relata:
“Puterea Congresului […] de “a bate monedă” este în realitate una exclusivă, pentru protecția S.U.A. […] Interdicția constituțională impusă individului de a nu emite monedă este echivalentă cu interdicția “falsificării bunurilor și a monedei curente a S.U.A.”. Oamenii însă nu “falsifică”, nici nu imită “bunurile sau moneda curentă a S.U.A.”, ci au dreptul, iar Congresul nu are puterea să îi oprească, de a cântări și de a analiza eșantioane de aur și argint, de a le marca greutatea și puritatea și de a le vinde pentru orice bun, în competiție cu moneda Statelor Unite”.
Constituția adresează reglementarea “monedei străine” datorită unei monede care a demonstrat de ce problema banilor privați a rămas de actualitate în America timpurie: moneda Bechtler.
Secolul al XIX-lea a fost predominat de aur. La sfârșitul anilor 1820, atât Georgia cât și  Carolina de Nord au trecut prin febra aurului și printr-o problemă legată de această situație. Transportul de aur către monetăria din Philadelphia era unul problematic, deoarece costau mult și operațiunea în sine, și asigurarea securității, aurul fiind expus riscului de a fi furat. Un ziar local explica situația mineritului:
“De când Banca de Stat şi-a limitat emisiile (n.r. de monedă) şi retrage hârtiile de valoare care au fost împrumutate cetăţenilor pentru a îşi consolida trezoreria, au apărut inconvenienţe mari în tranzacţiile cu Banca şi în general în comerţ. Cât succes va avea această mişcare (de a emite bani privați), rămâne de văzut. Riscul şi costul de a trimite aur la monetărie (din Philadelphia) sunt de asemenea natură încât proprietarilor de mine le este greu să dispună de produsele minelor la o valoare corectă, aşa cum stau acum lucrurile. Petiţia urgentă înaintată Congresului pentru a se înfiinţa o monetărie în “zona auriferă” a eşuat, iar producerea de aur într-o manieră corectă este menită să dispară din ţară pentru a ajunge în tezaurele ruginite ale Europei…”
Minerii de aur l-au abordat pe respectatul fabricant de ceasuri şi aurar Christopher Bechtler Sr. pentru o soluţie privată. Deoarece acesta era un metalurgist şi un om cinstit, Bechtler a fost candidatul ideal. Prima monedă de aur Bechtler a fost emisă în 1831 şi a fost urmată de anunţuri care spuneau că Bechtler ar prelucra aurul oricărui miner pentru un procent de 2.5% din orice lingou.
Reacţia guvernului faţă de competiţie s-a putut vedea prin faptul că Trezoreria Statelor Unite a pierdut ceva timp în studierea noilor monede, probabil cu scopul de a le discredita. Şi surpriză, monedele Bechtler erau mai pure decât cele emise de guvern. Ulterior, Monetăria Federală a cumpărat monede Bechtler în valoare de 294.000$ şi le-a utilizat pentru a plăti diverse datorii şi pentru a le tranzacţiona în Europa. Subit, guvernul a decis să deschidă o Monetărie Federală la Charlotte, în Carolina de Nord, la o distanţă de 128 km de monetăria lui Bechtler; aceasta a început să emită monede din aur în 1838.
Mai mult de un milion de monede Bechtlers au circulat, mai ales în sud-est. Când Bechtler Sr. a murit, rudele acestuia care au preluat afacerea au fost mai puţin conştiincioase, sau probabil au fost necinstite. Consistenţa şi puritatea monedelor au scăzut, iar piaţa a reacţionat. Monetăria s-a închis peste câţiva ani.
Dar monedele Bechtler originale au continuat să circule. Ele au fost atât de populare încât în timpul războiului civil (1861-1865) s-a specificat că obligaţiile de plată ale Confederaţiei se vor plăti în monede de aur Bechtler şi nu în monede ale Confederaţiei sau în alte monede emise de guvern.
Moneda Bechtler este o sursă de inspiraţie dar şi o poveste prevenitoare. Aceasta vorbeşte despre consecinţele integrităţii şi ale înjosirii, două aspecte care nu au legătură cu Bitcoin întrucât acesta nu necesită încredere şi nu poate fi alterat. Povestea lui Bechtler demonstrează cum piaţa liberă întrece guvernul când vine vorba despre acoperirea unei nişe goale şi când vine vorba despre calitatea bunurilor şi serviciilor pe care le oferă. La fel se întâmplă şi astăzi, când valutele pieţei libere le depăşesc pe cele emise de guverne, mai ales în condiţiile inflaţiei actuale; dacă nu ar mai reuşi acest lucru, aceste valute ar intra în colaps. Şi la fel şi în zilele noastre, guvernul se foloseşte de aceste monede în timp ce încearcă să le elimine din competiţie.
Rezistenţa manifestată de guvern faţă de competiţie nu a început cu şi nici nu s-a sfârşit cu monedele Bechtler. În eseul “Hard Money in the Voluntaryist Tradition”, istoricul Carl Watner a urmărit o monetărie din San Francisco în timpul în care California era cuprinsă de febra aurului: Moffat & Co. Watner scria că “Moffat & Co. era aparent cea mai responsabilă companie în domeniul emiterii de bani privaţi”, motiv pentru care “afaceriştii din San Francisco au impus un embargou asupra tuturor monedelor din aur, cu excepţia celor bătute de Moffat. Restul monedelor private au fost trimise Oficiului de Analiză al S.U.A. (n.r. Assay Office) pentru a fi topite sau au fost folosite în trading luându-se în considerare aurul pe care îl conţineau”.
Iniţial firma a emis lingouri de aur care rivalizau direct cu Oficiul de Analiză al S.U.A.; în acea vreme nu existau şi Oficii de Analiză în fiecare stat. Conform site-ului Coinfacts.com, “Analiza oficială a guvernului a atestat că respectivele lingouri erau mai preţioase decât valoarea imprimată pe ele”. Cu alte cuvinte, Moffat scotea din competiţie guvernul.
Valoarea nominală a lingourilor era însă prea mare pentru a fi folosite în tranzacţiile obişnuite, iar comercianţii au cerut monede mai mici. Moffat & Co. a contactat Oficiul de Analiză pentru a obţine autorizație de a bate monedă. Cererea a fost respinsă, dar Moffat a început să emită monede sub autorizație proprie din 1849. Reputaţia companiei şi politica de a bate monede care îşi meritau preţul au făcut ca aceste monede să devină un standard în circulaţie.
Obstacolele impuse de guvern nu s-au oprit la refuzul autorizaţiei de a bate monedă. Pe 20 aprilie 1850, Analizatorul, Emiţătorul (n.r. de monedă) şi Rafinorul de aur al Statului California a fost numit prin lege. În acelaşi timp a fost propusă şi o nouă lege cu scopul de a-i bloca pe minerii privaţi. Alături de o măsură similară adoptată pe 8 aprilie, propunerea reprezenta un compromis. Coinfacts a explicat poziţia iniţială adoptată de guvern faţă de cei care băteau monede private. “În prima jumătate a anilor 1850 a existat multă presiune impusă emiterii de monede private. Legislaţia din California a adoptat o lege […] prin care emiţătorii de monede private erau catalogaţi drept falsificatori, ceea ce a condus la supunerea “propagandiştilor sau traderilor acestor monede la pedeapsa impusă asupra emiţătorilor de monede sau falsificatorilor”. Legea obliga de asemenea şi monetăriile private să îşi preschimbe monedele în “bani legali”. În publicaţia Alta California (n.r este şi numele unei regiuni care în acea vreme cuprindea California, Nevada, Utah şi părţi din Arizona, Wyoming, Colorado şi New Mexico) a fost tipărită noua propunere legislativă, alături de un editorial prin care se susţinea mişcarea. Editorialul nota şi incapacitatea de a utiliza monedele private pentru plata taxelor”.
În ziua următoare, Alta California publica o scrisoare deschisă din partea lui Moffat în care acesta cerea sprijinul oamenilor din San Francisco. El înţelesese că statul nu mai putea emite monede datorită restricţiilor impuse de Constituţie, dar persoanele fizice nu aveau asemenea restricţii. El a făcut referire la monetăria Bechtler care a continuat să bată monede chiar dacă era poziţionată la 128 km de monetăria statului din Charlotte. Moffat a amintit cu tărie oraşului San Francisco că nimeni nu a fost delapidat pentru cumpărarea sau acceptarea acestor monede.
Prima propunere legislativă de compromis de la începutul lunii aprilie a interzis emiterea de monede din aur care cântăreau mai puţin de patru uncii troy (n.r. uncia troy este o unitate de măsură pentru pietrele şi metalele preţioase; o uncie troy are 31.1034768 grame). Cantitatea era însă una imensă pentru comerţul obişnuit şi aproape că era garantată limitarea circulaţiei. În schimb, Oficiului de Analiză i s-a permis să emită lingouri de două uncii troy. Coinfacts observa că “Oficiul de Analiză al Statului din California a fost o instituţie unică în istoria naţiunii americane. A fost singura monetărie care funcţiona în ţară şi care era autorizată de stat, după 1789. Emiterile oficiului ar fi putut fi ilegale conform Constituţiei Statelor Unite (chiar dacă nu a fost depusă nicio plângere în instanţă), constituţia interzicând oricărui stat să emită monedă sau valută”. Practic, Statul a apelat la o scamatorie cu aceste lingouri, care nu erau menţionate în Constituţie, dar care circulau ca echivalente ale monedelor.
Proiectul de lege din 20 aprilie împiedica şi mai mult monetăriile private, cărora le cerea să îşi evalueze nominal monedele aşa cum dicta guvernul.
Au urmat mai multe mişcări dute-vino între Moffat, stat şi Oficiul de Analiză. Moffat a obţinut un contract cu statul pentru emiterea de monede şi a căutat apoi să obţină permisiune de a lansa şi monede mai mici, dar a fost refuzat. Până la urmă Moffat a lansat totuşi monede mai mici, guvernul permiţându-i să bată monede de 10$ şi de 20$ pentru Oficiul de Analiză.
Guvernul federal a schimbat tactica în 1852, când Autoritatea Vamală Americană a refuzat subit să mai accepte lingourile de 50$ emise de Moffat, chiar dacă emiterea acestora fusese autorizată de Oficiul de Analiză. Lingourile erau în principal folosite la plata taxelor vamale, dar legea federală obliga acum ca taxele să fie plătite în monede de puritate de 900/1000, şi nu în cele care se conformau standardului din California de 884-887/1000. Trezoreria a luat o măsură extraordinară, refuzând să accepte monedele emise de propriul Oficiu de Analiză, invalidându-şi practic monedele proprii.
Istoria lui Moffat & Co. spune adevărul gol-goluţ despre neputinţa guvernului de a elimina concurenţa referitoare la monedă şi relevă tacticile care au fost adoptate în acest sens. O strategie constă în interzicerea valutei prin incriminarea ei, aşa cum a încercat legislaţia din California să acţioneze, prin intermediul acuzaţiilor de falsificare. Altă strategie este de a absorbi şi de a controla competiţia, aşa cum a procedat Oficiul de Analiză cu Moffat. A treia strategie presupune impunerea unor obstacole majore monedelor pieţei libere, mai precis o interzicere a acestora, sau cel puţin conferirea de avantaje monedei emise de guvern.
Și chiar au avut efect aceste mișcări. Watner detalia că “În octombrie 1856, Monetăria Federală reușea aparent să îndeplinească toate obligațiile prevăzute pentru monedele aflate în circulație și pentru cele de export, astfel că monetăriile private care băteau monede de aur au dispărut una după alta. După această perioadă nu mai există alte înregistrări despre vreo altă monetărie privată în California”.
Istoria monetăriilor private din America timpurie este lungă și puternic legată de succesul economic al țării. Fraudele au existat tot timpul, dar același lucru este valabil și pentru onestitate. Monetăriile cu reputație și cu înclinație spre afaceri bune nu doar că au avut succes, dar au reușit și să întreacă guvernul în competiție, deși acesta abuza de forță prin intermediul legilor, cu scopul de a avea câștig de cauză. Guvernul nu a acționat în spirit civic. Dacă ar fi făcut-o, nu ar fi atacat firmele oneste care ofereau servicii minerilor aflați în disperare, nu ar fi atacat nici comercianții și nici cumpărătorii. Guvernul acționează doar spre binele său, doar spre a își umple buzunarele proprii și doar pentru a-și spori puterea.
Pe 5 iunie 1864, Congresul a aprobat o lege pentru pedepsirea și prevenirea falsificării monedei naționale a Statelor Unite. Actul stipula că “Dacă orice persoană sau grup, cu excepția autorităților, va crea sau va favoriza crearea, va susține sau va aproba, sau va avea tentative de a susține sau de a aproba orice monedă din aur sau argint, sau orice alt metal sau aliaj, în vederea utilizării în același scop ca moneda curentă, indiferent de gradul de asemănare cu moneda Statelor Unite sau cu monedele străine și indiferent dacă este un model original, oricine va aduce astfel de ofense va fi condamnat la plata unei amenzi până la trei mii de dolari sau la închisoare până la cinci ani sau ambele, în funcție de decizia instanței și de nivelul de severitate al ofensei”.

Apusul monetăriilor private din America

Actul a fost prezentat ca imperios necesar protecției publicului împotriva fraudelor. Este cert că au existat fraude determinate de monedele “mai puțin pure”, motiv din care monetăriile private și guvernamentale au fost mereu îngrijorate; fără a scuza fraudele și fără a sugera nepedepsirea acestora, principiul caveat emptor ar trebuie să se aplice (n.r. cumpărătorul să decidă). Nu ar trebui să fie incriminată o întreagă categorie de business din cauză că unii participanți sunt necinstiți.
Afirmația referitoare la prevenirea fraudelor este doar una de fațadă. Nu explică de ce guvernul a urmărit monedele și companiile cu reputație bună, cum ar fi Moffat & Co. Şi de ce a ales guvernul să folosească în anumite rânduri monedele private? Actul nu recunoaște nici faptul că minerii privați au acționat la îndemnul publicului, ale cărui nevoi au fost ignorate de Trezorerie. O singură explicație are sens; guvernul a vrut să elimine competiția nu din cauza fraudelor, ci pe motiv că ar fi putut avea câștig de cauză.
Conform lui Mark Twain, “Istoria nu se repetă, dar rimează”. Pentru unii, poate că situația monedelor private din America timpurie nu seamănă cu situația criptovalutelor, dar tiparul este totuși comun. Guvernul este amenințat și dorește monopol. Criptovalutele și adepții acestora se pot aștepta la același tratament din partea guvernelor din toată lumea: un amestec de interdicții, obstacole, absorbție și pedepse. Istoria începe să rimeze.

– va urma –

EXCLUSIV: Gazeta Bitcoin, singura entitate media din România care publică integral “The Satoshi Revolution”, ultima carte scrisă de Wendy McElroy! Prima şi singura  publicaţie din România care are acordul autoarei de a publica integral cartea “The Satoshi Revolution” tradusă în limba română!

Gazeta Bitcoin vă prezintă traducerea cărții scrise de Wendy McElroy exact în forma în care autoarea a publicat materialele pe site-ul News.Bitcoin.com.

Wendy McElroy este o scriitoare din Canada cu convingeri anarhiste și feministe. Fost membru fondator al publicației Voluntaryist, ea este autoarea a numeroase cărți și documentare. A lucrat la FOX News și a scris sute de articole. A fost unul dintre cei mai vocali susținători ai lui Julian Assange și ai organizației WikiLeaks. În prezent lucrează ca jurnalist la Bitcoin.com.

SURSA: https://ibitcoin.ro/satoshi-revolution-ascultand-trecutul-cap-1-1/       
PUBLICAT: 07/11/2017
AUTOR: Wendy McElroy