THE SATOSHI REVOLUTION – TEORIA MONETARĂ (CAP. 2)

[pacatos]

– Articol de colecție –

– Fragmentul al V-lea: Valutele creează libertate și civilizare… sau opresiune –

The Satoshi Revolution: O revoluţie a aşteptărilor în creştere
Secţiunea I: Problema încrederii în intermediari
Capitolul 2: Teoria monetară
de Wendy McElroy
 
2.1. Valutele creează libertate și civilizare… sau opresiune

“În istorie, banii au fost printre primele lucruri controlate de guvern, iar “revoluția” pieței libere din secolele XVIII și XIX a influenţat foarte puţin sfera financiară. Aşa că este timpul să ne orientăm toată atenţia către banii noştri şi către economie”.
– Murray Rothbard, “What Has Government Done to Our Money?”

Aveam şapte ani când am realizat că părinţii mei nu înţeleg una dintre cele mai importante dinamici ale vieţii. Mă aflam pe scaunul din spate al maşinii, alături de o pungă cu dulciuri cumpărate de la un magazin, care ar fi trebuit să mă ţină liniştită. Nu a funcţionat. Am gândit cu voce tare. “De ce plătim pentru orice?” am întrebat. “De ce nu se duc oamenii în magazine şi de acolo să îşi ia orice au nevoie?”
“Pentru că este un lucru rău să fure”, a răspuns mama.
“Nu mă refer la furat. De ce le dăm oamenilor bani în loc să împărţim totul?”, am explicat eu. Părinţii nu mi-au mai răspuns.
Când am întrebat iarăşi, mama mi-a aruncat peste umăr “Nu mai pune întrebări stupide!”
Nu ştiau cum să răspundă, mi-am dat seama din prima. Şi neputinţa lor de a răspunde la întrebarea de ce avem nevoie de bani m-a deranjat, deoarece ei discutau mereu despre bani. Cum să facă mai mulţi, dacă sunt suficienţi pentru reparaţia maşinii, dacă îşi permiteau să schimbe acoperişul, unul avea nevoie să meargă la dentist, sau câţi bani avem disponibili pentru Crăciun. Îngrijorările referitoare la bani îi urmăreau peste tot în viaţă, dar părinţii mei nu au ştiut cum să răspundă la întrebarea simplă “de ce avem nevoie de ei?”.
“Lumea funcţionează cu bani”, mi-au răspuns ei într-un final, “deoarece astfel oamenii îşi pot cumpăra cele necesare în viaţa de zi cu zi”. Răspunsul nu mă ajuta însă cu nimic, căci am revenit la întrebarea de ce cumpărăm lucruri în primul rând, în loc să le împărţim. De ce dăm la schimb nişte hârtii pentru bunuri şi de ce dă lumea bunuri pentru nişte hârtii? Deşi eram un copil, mă străduiam să înţeleg teoria monetară şi am tot încercat de atunci încoace.
Cel mai mult în această cercetare m-a ajutat cartea “What Has Government Done to Our Money?”, scrisă de Murray Rothbard. El nu foloseşte în carte sintagma “terţ de încredere”, nici vreo expresie echivalentă şi, din ce ştiu, nici nu a folosit-o vreodată, nici în cărţi şi nici în conversaţii. Murray a fost un prieten şi un mentor; cred că pentru el nu era o problemă încrederea în intermediari financiari, deoarece băncile private ar putea garanta cu reputaţia, cu aurul deţinut, sau cu un audit. Pentru el, dilema banilor moderni a început cu guvernul şi s-a încheiat cu piaţa liberă care a permis oamenilor să emită monedă; Murray a dat numele de “Rothbard” unei ipotetice monede proprii.
Toate acestea se întâmplau în decadele anterioare Bitcoin. Radicaliştii banilor au rezolvat problema încrederii în terţi prin monedele şi sistemul de banking aferente pieţelor libere; ei au procedat astfel deoarece singurul terţ pe care se concentrau era guvernul. Soluţia nu a mers prea departe întrucât alternativele pieţei libere se bazau, de asemenea, pe încredere şi, cum se întâmplă de obicei când este nevoie de încredere, apar şi trădări. Dar privatizarea a fost cea mai bună soluţie a acelor timpuri; Blockchain-ul, care îi făcea pe oameni propriii lor bancheri nu apăruse încă.
“Ce a făcut guvernul cu banii noştri?” este o întrebare care aparţine de anii pre-Bitcoin, dar care are implicaţii puternice în lumea crypto. Rothbard explica originea banilor şi importanţa lor asupra libertăţii şi civilizaţiei. Banii pieţei libere au rădăcini adânci în nevoile oamenilor, ceea ce face să fie o minciună afirmaţia că nu înseamnă mare lucru sau nu ajută prea mult reglementarea Bitcoin. Dacă libertatea şi civilizaţia depind de banii pieţei libere, nereglementarea criptovalutei este esenţială pentru bunăstarea umanităţii. Rothbard schiţează apoi impactul catastrofal al guvernului asupra banilor; mai precis, acesta distruge libertatea şi inversează progresul civilizaţiei. Acestea sunt mizele jocului. Rothbard oferă un context prin care se pot aprecia libertatea imensă conferită de Blockchain şi opresiunea uriaşă a politicii monetare moderne.
Cartea este o prezentare aparent simplă a celei mai mari escrocherii din lume: inflaţia. Înşelătoria a fost posibilă deoarece oamenii au avut nevoie să se încreadă în terţi în materie de bani, iar guvernul a uzurpat în mod legal acest rol, mai ales prin intermediul băncilor. Dar înşelătoria nu mai este inevitabilă acum, când intermediarul nu mai este necesar.
Pentru a aprofunda dezastrul determinat de inflaţie, trebuie să înţelegem natura şi puterea banilor. Teoria monetară trebuie să fie exprimată în termeni simpli, deoarece tocmai o obscuritate complexă intenţionată a făcut astfel încât oameni precum părinţii mei să rămână fără răspuns când sunt confruntaţi cu întrebări simple. Confuzia este intenţionată, căci altfel ar fi uşor de evitat. Economia elementară ar putea fi predată în şcoli; guvernul şi instituţiile financiare ar putea fi transparente, în loc să fie ca nişte ziduri, la fel cum reacţionează şi Rezerva Federală la audituri; politica fiscală ar putea fi prezentată într-un limbaj simplu, în loc să fie birocratizată cu statistici de nepătruns. Dar asta nu se va întâmpla. Lipsa conştientizării de către public ajută guvernul să îşi sporească strânsoarea asupra banilor.

Un sumar al noţiunilor elementare

(Notă: termenul “bani” este folosit ca sinonim pentru “valută”, întrucât aceasta este cea mai importantă funcţie a banilor. Celelate funcţii – stocarea de valori sau unitatea monetară – sunt consecinţe ale rolului primar de valută.)
Bunurile şi serviciile sunt preschimbate în orice societate, deoarece exchange-ul este o nevoie umană. El este motorul economiei. Este un izvor nesecat al prosperităţii, deoarece exchange-ul nu este nicidecum un joc cu mize mici, deşi mulţi economişti afirmă acest lucru. De exemplu, dacă o persoană schimbă un peşte pentru o pâine, nu o face pentru că peştele ar valora cât o pâine, iar pierderile şi câştigurile ar fi împărţite în mod egal între comercianţi. Schimbul are loc întrucât o persoană evaluează peştele ca fiind mai scump ca pâinea şi viceversa; fiecare profită în urma schimbului, altfel acesta nu ar mai avea loc. Ca şi efect secundar al schimbului, cele două părţi sunt de acord să coopereze cu bune intenţii, ceea ce înseamnă că exchange-ul ar putea fi de asemenea o bază a societăţii civile.
Oamenii sunt foarte diverşi şi abilităţile unui grup mic de indivizi pot fi extrem de variate; schimbul acestor abilităţi şi bunurile rezultate cresc atât şansele de supravieţuire ale grupului, cât şi cele ale fiecărui membru. Dar schimbul direct sau barterul sunt defectuoase, aşa cum explica Rothbard. “Cele două probleme principale sunt “indivizibilitatea” şi “lipsa de dorinţe coincidente”. Indivizibilitatea se referă la dificultatea sau la imposibilitatea de a diviza multe din schimburile barter, cum ar fi un plug, care nu poate fi preschimbat cu mai multe lucruri diferite sau cu mai mulţi oameni. Astfel că nu mai are loc niciun schimb. Lipsa de dorinţe coincidente s-ar putea explica luându-i ca exemplu pe un oarecare Smith, care are ouă şi pe un Jones, care are pantofi, dar Smith vrea unt în schimbul ouălor. Şi iarăsi, nu are loc niciun schimb.
Schimbul indirect rezolvă problema barterului… până la un punct. Smith face comerţ cu Jones pentru un bun pe care nu şi-l doreşte, dar pe care-l poate schimba mai departe cu o terţă persoană pentru ceva ce-şi doreşte. De aici se dezvoltă un produs secundar remarcabil: banul. Schimbul indirect încurajează în mod natural apariţia unui mediu de schimb. De ce? întrucât aceia care cumpără un bun cu gândul de a-l comercializa vor favoriza acel bun care are şanse mai mari de a fi tranzacţionat uşor, benefic şi la scară mare. Bunurile comercializate intens tind să aibă în comun caracteristici ca divizibilitatea, durabilitatea şi transportabilitatea; nu este nicio coincidenţă că aceste particularităţi sunt utilizate în descrierea “banilor buni”.
La începuturi, un bun comercializabil era dorit în general datorită valorii sale în utilizare. Rothbard a enumerat câteva bunuri care au devenit în timp adevărate valute: “tutunul în Virginia din timpul coloniştilor, zahărul în Indiile de Vest, sarea în Abisinia (n.r. Imperiul Etiopian), vitele în Grecia antică, cuiele în Scoţia, cuprul în Egiptul antic, dar şi cerealele, mărgelele, ceaiul, ghiocurile, scoicile şi cârligele de undiţă”. Cererea pentru un bun generează “un cerc vicios: mai multă vandabilitate determină o utilizare mai mare ca mediu de schimb, care dă naştere unei vandabilităţi şi mai mari etc. Eventual, unul sau două produse sunt folosite ca metode generale de schimb, acestea numindu-se bani”. De la această premisă, Rothbard ar fi respins Bitcoin ca valută, insistând asupra faptului că nu a dat naştere, nici nu a constituit “o marfă utilizabilă”. O opinie contrară este prezentată într-un fragment anterior.
Valutele general acceptate elimină nevoia schimburilor indirecte, care pot fi neîndemânatice, consumatoare de timp şi limitate geografic. Eventual, valuta a creat o piaţă liberă complexă care a permis multor milioane de oameni să consume produse din toată lumea. Şi a dat naştere la prosperitate. Pe scurt, banii au catapultat fiinţele umane de la supravieţuire la situaţii în care au avut de gândit, au devenit artişti, au stabilit relaţii, au inventat, au pierdut timpul. Cu alte cuvinte, banii au permis civilizaţia. Mark Twain a avut dreptate cu expresia “lipsa banilor este rădăcina răului”.
Şi revenim la guvern. Valuta a jucat un rol definitoriu în eliberarea şi civilizarea oamenilor, dar acum este folosită pentru a-i înrobi şi pentru a-i înjosi.

Inflaţia, cel mai mare furt

Spre deosebire de oameni, guvernul nu comercializează bunuri și servicii pentru schimburi voluntare. În schimb, guvernul îi deposedează de averi pe oamenii productivi, pe care îi forțează să plătească pentru “bunuri” și “servicii”, chiar dacă aceștia poate nu vor să beneficieze de ele. Taxarea este cea mai vizibilă formă a furtului, dar există o sumedenie de alte căi, de la monopolizarea unor bunuri ca timbrele poștale până la licențierea mașinilor.
Cel mai puternic instrument de expropriere constă în monopolul guvernului de a emite bani. Rothbard explică: “Deși este un avantaj pentru oameni, emergența banilor a reprezentat un mod mai subtil prin care guvernul expropriază resursele […] Dacă guvernul poate găsi metode de falsificare – crearea de bani din neant – atunci și-ar putea produce rapid bani pentru uzul propriu, fără a se mai complica cu vânzarea serviciilor sau cu mineritul aurului. Apoi și-ar putea aloca resurse în mod viclean și neobservat, fără a mai da naștere la reacții ostile determinate de taxare”.
Toată lumea înțelege taxarea, deoarece aceasta vine cu formulare care trebuie completate, cu cecuri care trebuie scrise pentru a plăti dările. Nu e de mirare că rezistența manifestată față de taxe și actele de rebeliune au fost atât de des întâlnite în istoria S.U.A. începând cu Revoluția Americană. Dar inflația este prea subtilă și prea complexă pentru a da naștere la mulțimi înfuriate… cel puțin până nu mai poate fi controlată și atunci este prea târziu. Dacă taxarea este o armă, atunci inflația este ca un spărgător. Din acest motiv este și mai important s-o înțelegem.
Inflația este o creștere a cantității de bani și a creditelor. De obicei este asociată cu guvernul și cu o cauză bună, dar poate avea loc și în cazul banilor din piața liberă. De exemplu, cantitatea de aur ar putea crește din varii motive. Dar este o diferență crucială între inflația guvernului și inflația de pe piața liberă. Aurul are multe utilizări non-monetare care ar putea crește, dacă prețul aurului ar scădea. Aceasta înseamnă că o inflație a aurului este benefică societății datorită celorlalte utilizări, chiar dacă inflația ar scădea temporar valoarea monetară. Cererea mai mare pentru utilizări non-monetare ar absorbi cantitatea “în exces” și ar duce iarăși la creșterea valorii monetare. Pe scurt, inflația tinde să se autoregleze, este temporară și este asociată cu un beneficiu social. În plus, un declin al aurului ar conduce la întărirea valutelor concurente, cum ar fi argintul.
În schimb, singura valoare a fiatului emis de guvern este aceea de monedă, ceea ce înseamnă că nu are un mecanism de autoreglare. Piețele globale ar putea reacționa negativ, devalorizând fiatul – asta dacă propriile valute fiat nu ar fi la fel de rele sau chiar mai mult. Și în acest caz, infamul guvern ar putea pune în mișcare o mașină de tipărit, creând un cerc vicios din care ar crește și mai mult cantitatea de bani. Omul obișnuit nu are multe variante la dispoziție, fiind obligat să trăiască cu inflația deoarece legile interzic valutele concurente. Pe scurt, inflația fiatului nu are niciun beneficiu social, nu se poate autoregla, ducând doar la devastarea și la imobilizarea societății.
Termenul de “inflaţie” este deseori utilizat ca sinonim pentru “creşterea preţurilor”, dar creşterea este o consecinţă a inflaţiei, nu cauza. Cauza o reprezintă creşterea cantităţii de bani şi a creditelor. Diferenţa între cele două noţiuni este mai mult semantică. Faptul că privim inflaţia ca pe o creştere a preţurilor pierde mult din tot răul pe care îl implică. De exemplu, inflaţia redistribuie averea oamenilor obişnuiţi către cârmuitori. Asta se întâmplă întrucât banii nou apăruţi sunt evaluaţi la aceeaşi valoare ca şi aceia aflaţi deja în circulaţie. Dublarea cantităţii de bani peste noapte poate ruina puterea de cumpărare a fiecărei unităţi, dar primii utilizatori se bucură de valoarea anterioară inflaţiei, deoarece creşterea nu a fost încă vărsată în economie. Şi, în general, primii utilizatori sunt guvernul, băncile, instituţiile financiare sau business-urile cărora li se oferă împrumuturi favorabile. Utilizatorul final primeşte fiat a cărui putere de cumpărare s-a diluat pe măsură ce a fost vărsat în economie. Acest utilizator este omul de rând, care se confruntă cu toate focurile inflaţiei, prin faptul că valoarea veniturilor sale se scufundă în timp ce preţurile cresc.
Cu actualele legi şi cu eliminarea standardului în aur, sunt puţine modalităţi de a trage guvernul la răspundere pentru infuzia de bani şi de credite după bunul plac, sau pentru faptul că se foloseşte de rate pentru propriul interes. Stimulentele sunt în totalitate de partea inflaţiei. Este extrem de profitabil pentru guvern şi aproape de neobservat pentru omul obişnuit, mai ales în etapele timpurii. Economistul şi adeptul pieţei libere John Maynard Keynes ştia asta bine. El susţine în cartea “The Economic Consequences of Peace” că “Prin continuarea unui proces de inflaţie, guvernul poate confisca în taină şi neobservabil o parte importantă din averea cetăţenilor”.
Răul inflaţiei merge şi mai departe. Rothbard subliniază un aspect mai puţin discutat. “Distorsionează temelia economiei: calculele aferente unui business. Deoarece preţurile nu se schimbă uniform şi la aceeaşi viteză, devine dificilă identificarea preţurilor de durată faţă de cele de tranziţie, sau care este adevărata cerere din partea clienţilor sau care este costul operaţiunilor. De exemplu, în contabilitate “costul” unui activ reprezintă cât a plătit compania pentru el. Dar dacă intervine inflaţia, costul înlocuirii activului va fi mai mare decât valoarea din registrul contabil. Ca rezultat, contabilitatea va exagera profiturile din timpul inflaţiei şi ar putea chiar să consume capital în timp ce se presupune că de fapt cresc investiţiile”.
Banca Centrală este entitatea care trebuie să suporte blamul principal pentru furtul şi pentru denaturarea pieţei determinate de inflaţie. În Statele Unite, Rezerva Federală este uneori numită “privată”. Şi asta deoarece filialele regionale ale Rezervei sunt bănci private, deţinute de către băncile mari. Numele de Reserve Banks este o iluzie. Rezerva Federală a fost înfiinţată de Congres (1913) şi puterea îi derivă din monopolul garantat de guvern asupra emiterii banilor. Sistemul ar putea fi asemănat în anumite sensuri cu o filială privată, dar, aşa cum explica Rothbard, băncile sistemului sunt “întotdeauna conduse de oficiali din guvern, şi se comportă ca nişte arme ale guvernului”.
Rezerva Federală acţionează puternic într-o manieră care favorizează inflaţia. O face în două feluri: prin eliminarea cecurilor în timpul inflaţiei şi prin direcţionarea inflaţiei. Rothbard oferă un exemplu al primei tactici. “Decretul Rezervei Federale constrânge băncile să păstreze valori minime în depozite, si, din 1917, aceste rezerve pot consta doar în depozite la Banca Rezervei Federale. Aurul nu mai poate fi o parte a rezervei legale a băncii; el trebuie depozitat la Banca Rezervei Federale”. El ilustrează şi a doua tactică: “Prin controlarea “rezervelor” băncilor – conturile de depozitare de la Banca Centrală. Băncile tind să păstreze o anumită fracţie a rezervelor pentru datorii, iar controlul efectuat de guvernul Statelor Unite este uşurat de faptul că acesta impune băncii o fracţie minimă legală. Astfel, Banca Centrală poate stimula inflaţia prin vărsarea rezervelor în sistemul bancar şi prin scăderea fracţiei de rezervă, permiţând practic o expandare la nivel naţional a creditelor băncilor”.
Inflaţia fiatului distruge piaţa liberă, ceea ce reprezintă o antiteză. Nivelul cu care guvernul îşi exercită strânsoarea asupra banilor este nivelul la care ajunge să fie slăbite schimbul liber şi civilizaţia. Banii privaţi tradiţionali se luptă cu guvernul ca David cu Goliat, dar asta nu împiedică statisticile aferente inflaţiei – nevoile de încredere în intermediari. Şi nu o va face până când Blockchain-ul va evita guvernul, va înlătura necesitatea încrederii şi abia atunci valuta îşi va recâştiga statutul de vehicul al libertăţii şi al civilizaţiei.

– va urma –

EXCLUSIV: Gazeta Bitcoin, singura entitate media din România care publică integral “The Satoshi Revolution”, ultima carte scrisă de Wendy McElroy! Prima şi singura  publicaţie din România care are acordul autoarei de a publica integral cartea “The Satoshi Revolution” tradusă în limba română!

Gazeta Bitcoin vă prezintă traducerea cărții scrise de Wendy McElroy exact în forma în care autoarea a publicat materialele pe site-ul News.Bitcoin.com.

Wendy McElroy este o scriitoare din Canada cu convingeri anarhiste și feministe. Fost membru fondator al publicației Voluntaryist, ea este autoarea a numeroase cărți și documentare. A lucrat la FOX News și a scris sute de articole. A fost unul dintre cei mai vocali susținători ai lui Julian Assange și ai organizației WikiLeaks. În prezent lucrează ca jurnalist la Bitcoin.com.

SURSA: https://ibitcoin.ro/satoshi-revolution-teoria-monetara-cap-2/         
PUBLICAT: 21/11/2017