THE SATOSHI REVOLUTION – Povești prevenitoare de la banii digitali anteriori

[pacatos]

– Articol de colecție –

Fragmentul al VII-lea: Poveşti prevenitoare de la banii digitali anteriori (Cap. 2.3)

The Satoshi Revolution: O revoluţie a aşteptărilor în creştere
Secţiunea I: Problema încrederii în intermediari
Capitolul 2: Teoria monetară
de Wendy McElroy
Există 3 tipuri de bani: cei bazaţi pe mărfuri, cei cu substrat politic şi, acum, cei bazaţi pe matematică.

– Chris Dixon

Banii digitali şi transferurile online au existat înainte de Bitcoin. DigiCash şi e-gold sunt variantele mai cunoscute, dar niciunul, nici celălalt nu a putut rezolva problema încrederii în terţi. În ambele variante a lipsit detaliul cheie, anonimitatatea şi self-banking-ul create de Satoshi Nakamoto. Într-un cuvânt, Blockchain-ul. Dar sistemele timpurii ne spun poveşti de care trebuie să luăm aminte şi pun Bitcoin în lumina reflectoarelor.

DigiCash

În 1983, renumitul criptograf David Chaum a introdus ideea de bani digitali printr-o lucrare de cercetare care avea să schimbe viitorul. În 1989, el a fondat o companie de bani electronici numită DigiCash Inc., care a stabilit sistemul de plată electronică e-cash; moneda folosită era DigiCash. Despre e-cash s-a spus că era “imperfect tehnic”. El fusese conceput pe un sistem construit anterior tot de Chaum: Blind Signature (n.r. Semnătură Oarbă). Era vorba de o semnătură digitală prin intermediul căreia se masca conţinutul unui mesaj trimis de către o persoană astfel încât să nu poată fi văzut de altcineva care ar fi semnat pentru autenticitatea mesajului.
Procesul este deseori ilustrat printr-o analogie. Un votant doreşte ca buletinul său de vot să rămână secret, dar pentru a fi numărat, acesta trebuie semnat de către un oficial al comisiei electorale, care verifică eligibilitatea votantului. Soluţia era ca votantul să îşi scrie datele pe exteriorul plicului, apoi să împacheteze buletinul de vot şi să îl introducă în plic. Oficialul verifica datele de pe plic, apoi îl semna, operaţiune prin care acesta semna de fapt conţinutul buletinului de vot; dar el verifica doar buletinul, fără a îi cunoaşte conţinutul. Apoi, votantul îşi depunea buletinul, care era acum autorizat, într-un alt plic nemarcat, acesta fiind introdus într-o urnă cu buletine de vot care aşteptau să fie numărate. Cel care număra voturile verifica doar validitatea semnăturii şi votul era înregistrat. Dar persoana care număra voturile nu ştia cine a semnat acel buletin de vot. Şi nu ştia nici conţinutul votului, nici cine era votantul care a completat buletinul. Aceasta este esenţa semnăturii oarbe.
În termeni mai simpli, e-cash-ul lui Chaum foloseşte astfel semnăturile oarbe: aveţi un cont parolat, cu 20$, la o bancă  unde se administrează e-cash. Pentru a retrage câte 1$, trebuie folosit un software care generează o serie de 20 de numere unice şi aleatorii, de o lungime suficientă astfel încât să fie puţin probabil ca oricine altcineva să le reproducă. Problema este aceea că banca trebuie să verifice faptul că fiecare serie de numere reprezintă 1$, fără a putea distinge dolarii între ei, caz în care ar însemna că banii pot fi urmăriţi. În mod normal, banca ar putea identifica datele de intrare şi de ieşire. Dar asta ar însemna că banca poate afla de unde cumpăraţi, ce cumpăraţi, modul de viaţă al fiecăruia sau alte aspecte pe care le-aţi dori să fie private.
Trebuie astfel să “orbiţi” (n.r. mascaţi) fiecare serie de numere cu o criptare specială. Banca va primi o solicitare neinteligibilă (n.r. criptată) şi o va semna cu o cheie privată pentru 1$ – fapt ce confirmă atât valoarea, cât şi autenticitatea fiecărui dolar. (Banca are chei diferite pentru fiecare sumă). Ulterior, ştampila băncii converteşte fiecare serie de numere în câte un dolar, care poate fi utilizat doar de către proprietarul contului. Totul este anonim; banca ştie câte operaţiuni în valoare de 1$ a semnat, fără a putea diferenţia nici operaţiunile între ele şi nici dolarii de alte monede în valoare de 1$ pe care le-ar mai fi autentificat.
Puteţi “demasca” sau decripta seria de numere cu ajutorul semnăturii băncii, de aici rezultând un mesaj valid, semnat, care poate fi verificat prin intermediul cheii publice a băncii. Monedele de 1$ sunt stocate pe computerul proprietarului contului şi aşteaptă să fie trimise oricui care acceptă e-cash. Pentru aceasta, este nevoie să trimiteţi cuiva o serie de numere decriptată şi semnată, iar această persoană poate ridica banii de la bancă. Acolo se verifică semnătura, se înregistrează seria şi se eliberează banii. Înregistrarea seriilor permite băncii să respingă orice tentativă de dublă cheltuire. Banca nu poate asocia tranzacţiile cu contul; destinatarul monedei de 1$ nu are nicio idee despre cine este proprietarul contului, în afara situaţiei în care acesta alege să îşi dezvăluie identitatea.
Referitor la bani în sine, procesul este anonim. El contrastează puternic cu utilizarea online a cardurilor de credit, care presupune ca expeditorul să transmită companiei emitente a cardului şi destinatarului cine este, unde se află şi ce cumpără. DigiCash oferă de asemenea siguranţă şi faţă de rău-voitorii amatori de furturi de identitate.
DigiCash mai avea un avantaj. Datorită divizibilităţii ridicate, el a introdus micro-plăţile – acele plăţi mai mici de 10$ – aspect la care cărţile de credit erau mai puţin practice, datorită comisioanelor mari. E-cash era perfect pentru transferurile pe Internet de ordinul e-cenţilor.
DigiCash Inc. a avut un impact puternic asupra comunităţii financiare. E-cash a fost implementat prima dată de banca Mark Twain Bank din St. Louis, Missouri, altele urmând la scurt timp. În 1998, e-cash a fost disponibil şi la Deutsche Bank în Germania, la Credit Suisse în Elveţia şi la alte bănci mari. Dar în 1998 DigiCash Inc. a intrat în faliment şi şi-a vândut toate activele, inclusiv patentele.
Ce s-a întâmplat? Explicaţiile diferă, dar toate au un sâmbure de adevăr.
Într-un interviu din 1999, Chaum a spus că DigiCash a fost o idee prea avansată pentru timpul ei, deoarece comerţul electronic nu avea încă o fundaţie solidă. Revista Forbes (din 01 noiembrie 1999) a oferit o altă explicaţie: “o îndrăzneaţă monedă nouă pentru o îndrăzneaţă lume nouă, cu o singură problemă: nimeni nu a dorit-o – nici băncile, nici comercianţii, și, cel mai important, nici consumatorii. Comerţul electronic este în creştere, dar se pare că lumea alege Visa şi MasterCard în locul banilor digitali”. Guvernele, de asemenea, nu au dorit bani care să nu poată fi urmăriţi. Puteau fi folosiţi pentru evitarea taxelor sau pentru comiterea “crimelor” – cu sau fără victime.
Un articol anonim şi fascinant din revista Next! avansa o teorie complet nouă. Criptografii, scria în articol, sunt în general paranoici. Şi Chaum era un criptograf GROZAV. Modul în care articolul descria munca de la DigiCash Inc. aducea mai mult a un salon de spital psihiatric decât a companie IT. Aparent, Chaum era un om de afaceri abisal. Un exemplu din multele poveşti relatate în articol se referea la auto-sabotaj: “Ulterior a devenit interesată şi ING Investment Management. Afacerea era în jur de 12 mil. guldeni (10 mil. USD la acea vreme). Totul era pus la punct. ING Barings şi Goldman Sachs urmau să ducă DigiCash pe piaţa bursieră în decurs de doi ani. “În ziua în care toţi eram gata de a semna, David nu a mai vrut”, a spus Stofberg (omul responsabil de departamentul financiar de la DigiCash până în august 1996). “Era atât de paranoic, încât mereu a gândit greşit. Erau acolo 8 oameni de la ING, inclusiv CEO-ul, iar David efectiv a refuzat să semneze!”.
O abordare mai interesantă decât cea psihologică este aceea de a privi la punctele slabe ale e-cash-ului şi ale sistemului DigiCash, care au contribuit la eşecul acestora, şi apoi să le comparăm cu succesul înregistrat de Bitcoin şi de Blockchain.
•   Chaum a crezut în patente şi în copyright – ambele aplicându-se conceptului său. Dar astfel au fost restricţionate accesul şi dezvoltarea cooperativă unei comunităţi de minţi sclipitoare. Aplicarea unei etichete de preţ asupra produsului a pus piedici acceptării publice. În schimb, patentul Bitcoin este gratuit şi open source, ceea ce oferă acces nerestricţionat şi permite ca dezvoltarea să avanseze. Utilizarea lui nu costă nimic.
•   E-cash nu a putut depăşi problema încrederii în terţi, deoarece era necesară o semnătură oarbă de autorizare de la o instituţie financiară. Bitcoin este peer-to-peer şi elimină încrederea în intermediari deoarece acceptarea de către Blockchain reprezintă o autorizare şi fiecare participant este propriul său bancher.
•   E-cash presupunea o autoritate centrală, cum ar fi o bancă. Bitcoin este descentralizat la nivel individual.
•   E-cash a păstrat sistemul bancar şi valuta. Bitcoin face ca sistemul actual să fie irelevant şi ameninţă valutele actuale.
•   E-cash a fost vulnerabil la imperfecţiunile umane. Bitcoin este bântuit de conflicte interne, dar niciun om nu-l poate controla de unul singur, nici nu-l poate distruge, deoarece nu este deţinut de nimeni în particular.
•   E-cash nu a fost gândit pentru libertate financiară. Eseul “Untraceable Electronic Cash”, la care Chaum este co-autor, spunea că “Generarea de bani electronici ar trebui să fie dificilă pentru oricine, dacă nu este realizată într-un parteneriat cu banca”. Anarhiştii şi idealiştii care au sculptat Bitcoin au vrut să dea putere individului împotriva statului şi nu au avut nevoie de permisiunea nimănui.
Nu este de mirare că firmele mari au fost imediat interesate de e-cash, dar abia recent au devenit interesate de Bitcoin, pe care speră să-l patenteze, să-l domine şi să-l folosească în scopurile proprii.

Lecţii predate înainte de digital cash: e-gold

E-gold (n.r. aurul electronic) a fost o valută digitală care a fost operată între 1996 şi 2009 de către Gold & Silver Reserve, Inc. În anul 2000, G & SR a întemeiat o nouă companie, e-gold Ltd., şi şi-a asumat administrarea şi transferul de metal electronic. Valuta digitală era asociată cu aurul – unitatea de bază fiind gramul sau uncia troy. Similar certificatelor aurifere timpurii din S.U.A., e-gold a reprezentat unităţile de aur care puteau fi revendicate la cerere dintr-un stoc de metal preţios. Clienţii care aveau conturi pe site-ul aurului electronic puteau transfera instantaneu metalul către alte conturi. Era unul dintre primele sisteme de plată care permiteau schimburi complexe globale în afara sistemului bancar. Douglas Jackson (n.r. unul dintre directorii companiei), un critic al banilor fiat şi al bankingului tradiţional a avut o misiune aparte: el era determinat să plăsmuiască alternative private în mlaştina creată de guverne. În cartea “A History of Digital Currency in the United States: New Technology in an Unregulated Market” (2016), fondatorul revistei Digital Gold, P. Carl Mullan, l-a citat pe Jackson când spunea că o astfel de “sarcină necesită o putere de calcul enormă, stocare de date şi mijloace securizate de comunicaţie”. Costurile erau prohibitive pentru oricine, mai puţin pentru guverne. Cel puţin până totul a fost disponibil pe Internet.
Cu ajutorul Internetului, aurul electronic a început să strălucească. De exemplu, în 1999, compania a introdus plăţile wireless prin intermediul telefonului mobil. Se întâmpla cu şapte ani înainte ca PayPal să ofere un serviciu similar. O iniţiativă mai puţin lăudabilă a avut loc în anul 2000, când compania a solicitat clienţilor care doreau să îşi mărească averile din conturi să dispună de un terţ independent care să le preschimbe aurul electronic în fiat şi viceversa. În decurs de un an, o multitudine de afaceri şi de oameni au intrat în această nişă; o nouă industrie lua naştere.
Conform e-gold Ltd., numărul conturilor a crescut de la 1 milion în 2003 la 5 milioane în 2008. Utilizatorii de aur electronic erau foarte motivaţi. Unii erau fanatici ai aurului şi credeau cu tărie în superioritatea aurului asupra fiatului. Alţii erau anarhişti economici, care considerau că era incorect ca guvernul să se joace cu banii. Mai erau şi aceia care doreau să scape de taxe sau care participau la infracţiuni fără victime.
Mulţi alţii erau atraşi de dezvoltarea Programelor de Investiţii cu Randament Mare, o parte dintre aceştia folosind aurul electronic ca platformă de plăţi. Aceste programe ofereau nişte randamente ireal de mari, care ar fi putut fi susţinute doar din banii investitorilor noi; aceste scheme Ponzi au condus la o febră a aurului electronic la nivel internaţional. Artiştii fraudelor au profitat de caracteristicile aurului electronic, cum ar fi faptul că tranzacţiile erau definitive, fără posibilitatea de anulare. Escrocii au deschis conturi de aur electronic şi le-au solicitat investitorilor să procedeze similar. Apoi, efectiv i-au muls prin toate mijloacele şi pe investitori şi pe cumpărători.
La acea vreme, aurul electronic oferea o gamă largă de servicii, de la cazinouri online şi licitaţii până la tranzacţii cu metalul preţios şi donaţii către ONG-uri. Practic, compania facilita posibilitatea de înşelătorie. Din păcate, de multe ori clienţii păcăliţi nu au deosebit aurul electronic propriu-zis de escrocii care i-au jefuit cu investiţiile false şi cu bunurile care nu existau. Unii clienţi s-au şi plâns la autorităţile guvernamentale.
În 2007, guvernul S.U.A. a acuzat aurul electronic de spălare de bani şi de încălcarea legii 1960, care interzicea firmelor să tranzacţioneze bani dacă nu aveau licenţă. Multe case de schimb valutar care listau aur electronic au fost închise. Publicitatea şi închiderea exchange-urilor au împuţinat drastic numărul clienţilor de aur electronic; preschimbarea dificilă a aurului electronic în fiat i-a timorat şi mai mult pe cei care erau potenţial interesaţi. Mulţi clienţi s-au aflat în imposibilitatea de a îşi lichida conturile.
E-gold s-a luptat cu dârzenie cu acuzaţiile, dar fără niciun folos. În aprilie 2008, judecătorul dosarului Statele Unite ale Americii vs. e-gold Ltd. a conchis că aurul electronic era vinovat, crescând substanţial autoritatea Departamentului de Trezorerie. Legea definea atunci “transmiterea de bani” ca pe o afacere prin care era transferată şi stocată orice valoare de la o persoană la alta, indiferent dacă transferul presupunea, sau nu, bani sau o valută naţională. Noua definiţie îi oferea Departamentului de Trezorierie un cec în alb asupra viitoarelor prevederi.
Cei trei directori au companiei au pledat pentru vinovăţie şi au acceptat un compromis prin care aurul electronic se conforma legislaţiei firmelor care transmiteau bani, incluzând obţinerea unei licenţe. Jackson a primit o sancţiune de a efectua 300 de ore în folosul comunităţii, 3 ani de supraveghere şi o amendă de 200$. El ar fi putut primi însă o pedeapsă de 20 de ani de închisoare şi o amendă de 500.000$. Ceilalţi doi directori au primit aceeaşi sentinţă, dar nişte amenzi mai mari.
Apoi a intervenit o ironie a sorţii. Pledoaria celor trei directori pentru vinovăţie i-a împiedicat pe aceştia să mai obţină licenţa oriunde în S.U.A. Astfel, tot aurul electronic a intrat în carantină, pentru că returnarea banilor clienţilor implica transmiterea de bani, dar fără licenţă s-ar fi încălcat condiţiile juridice. În 2010, guvernul a aprobat în sfârşit returnarea aurului electronic, în valoare monetară, către conturile clienţilor.
Vaga definiţie de “transmitere de bani” a Departamentului de Trezorerie s-a extins şi asupra Bitcoin. Succesul aurului electronic, precum şi dosarul din instanţă care l-a infirmat, au schimbat modul prin care guvernul administra sistemele de plată. Şi acum exista şi un precedent legal de a acţiona împotriva criptovalutelor.
Paralelele dintre Bitcoin şi e-gold au devenit, de asemenea, clare. Aurul electronic era foarte divizibil şi permitea nişte micro-plăţi de ordinul miimilor de gram. Totul era înregistrat într-un registru deschis, în care tranzacţiile zilnice erau publicate transparent. Ca şi Bitcoin, aurul electronic nu reprezenta o valută complementară – cel puţin nu la început. O valută complementară ar fi una adiţională monedei naţionale, fără a rivaliza cu aceasta; un exemplu în acest sens ar fi “banii privaţi” emişi de către o firmă către cumpărători sub formă de promoţie. Aurul electronic a fost însă conceput ca un substituent al fiatului şi al sistemului bancar, având avantajul că acoperea inflaţia.
Diferenţele între Bitcoin şi aurul electronic sunt însă la fel de importante ca şi paralelele:
•   Aurul electronic conţinea problema încrederii în terţi, deoarece clienţii erau legaţi de procedurile legale. Desigur, este greu să acuzăm aurul electronic pentru circumstanţe, dar lipsa de onestitate şi ineficienţa nu sunt singurele riscuri la care se supune cineva care are încredere în alţii în ceea ce priveşte banii proprii. Şi această problemă este eliminată de către Bitcoin.
•   Deşi este un subiect discutabil, aurul electronic a introdus o a patra parte în care trebuiau să aibă încredere clienţii, când a solicitat acestora să apeleze la exchange-uri care să le preschimbe aurul în fiat şi invers.
•   Aurul electronic şi exchange-urile au fost nişte puncte ale centralizării, care au devenit ţinte uşoare ale reglementării şi prohibiţiei. Dar au fost şi nişte puncte strategice de la care clienţii îşi culegeau informaţiile. Când aurul electronic a fost restructurat în anul 2000, OmniPay a devenit casa de schimb a companiei. În cartea menţionată anterior, Mullan a explicat că “OmniPay a devenit rapid cel mai mare exchange de aur electronic din lume. El era dealer-ul primordial care opera exclusiv între emitentul e-gold Ltd. şi orice alt agent independent al oricărui exchange din restul lumii”. OmniPay a apelat la trei metode de verificare a identităţilor clienţilor: verificarea poştală, plata exclusivă prin transfer bancar şi protecţia de detectare a plăţilor entităţilor terţe. Ani mai târziu, când aurul electronic a ajuns la acel compromis, probabil că guvernul a aflat toate aceste informaţii. Bitcoin este pseudo-anonim.
•   Aurul electronic a funcţionat “pe bază de abonamente”, ceea ce a restrâns numărul utilizatorilor. Bitcoin poate fi utilizat de oricine.
Riscurile asociate cu un exchange care acţionează ca terţ de încredere reprezintă un semnal de alarmă pentru utilizatorii de Bitcoin. Un exchange central este de obicei prima ţintă a reglementărilor guvernului datorită vizibilităţii şi vulnerabilităţii sale, dar şi datorită faptului că include o cantitate de date preţioase despre utilizatori, altfel aceştia ar putea pune probleme. Proprietarii de case de schimb se vor supune solicitărilor guvernului pentru că nesupunerea ar duce la închiderea afacerii, la închisoare, sau la ambele. Pe scurt, centralizarea îi încurajează pe intermediari să se supună legilor şi reglemetărilor, cum ar fi verificarea cărţii de identitate – ceea ce reprezintă un rău pentru clienţi.
La fiecare operaţiune financiară, problema încrederii în terţi lucrează în sprijinul guvernului şî împotriva libertăţii personale. La fel s-ar fi întâmplat, dacă nu mai rău, şi dacă Satoshi Nakamoto nu ar fi dispărut din peisaj.

 

– va urma –

EXCLUSIV: Gazeta Bitcoin, singura entitate media din România care publică integral “The Satoshi Revolution”, ultima carte scrisă de Wendy McElroy! Prima şi singura  publicaţie din România care are acordul autoarei de a publica integral cartea “The Satoshi Revolution” tradusă în limba română!

Gazeta Bitcoin vă prezintă traducerea cărții scrise de Wendy McElroy exact în forma în care autoarea a publicat materialele pe site-ul News.Bitcoin.com.

Wendy McElroy este o scriitoare din Canada cu convingeri anarhiste și feministe. Fost membru fondator al publicației Voluntaryist, ea este autoarea a numeroase cărți și documentare. A lucrat la FOX News și a scris sute de articole. A fost unul dintre cei mai vocali susținători ai lui Julian Assange și ai organizației WikiLeaks. În prezent lucrează ca jurnalist la Bitcoin.com.

SURSA: https://ibitcoin.ro/satoshi-revolution-povesti-prevenitoare-de-la-banii-digitali-anteriori-cap-2-3/           
PUBLICAT: 05/12/2017
AUTOR: Wendy McElroy